Către izvoarele exterioare ale fericirii

Deşi preţuiesc punctul de vedere al lui Schopenhauer, pe care l-am amintit deja aici, conform căruia fericirea şi tristeţea îşi au originea doar în noi, şi nu în factori exteriori, şi au o măsură dinainte stabilită pentru fiecare om în parte (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819), ba chiar sunt de acord că e un postulat fără de care psihiatria pe care îmi doresc să o practic nu prea are sens, cu unele ocazii mă întreb serios dacă nu cumva lucrurile stau exact invers.

Povesteam, în prima însemnare despre Bucureşti, despre tristeţea fără capăt care pare să înece anumite locuri, şi care te cuprinde indiferent de dispoziţia ta personală.

Ei bine, astăzi mi s-a întâmplat să fiu fericit. Fără motiv. Pur şi simplu m-am trezit fericit. În metrou şi pe stradă, lumea zâmbea. Cimitirul pe lângă care trec zilnic părea şi el dezmorţit şi scăpat, momentan, din jalea regulamentară. Probabil că şi morţii erau mai bucuroşi. La spital, colegii mei se simţeau bine şi nu puteau să-şi explice de ce. (Până şi calculatorul meu merge azi mai repede.) Fericirea a renunţat să mai fie ceva intim, interior, şi ne-a cuprins pe toţi deopotrivă

De obicei, mă gândesc la fericire ca la un fluviu care izvorăşte din adâncurile ascunse ale sufetelor noastre şi se revarsă în jur, pe case, şiroind pe munţi şi pe copaci, inundând câmpia, ca să se verse într-un ocean îndepărtat a cărui amintire rămâne cu noi, ca o briză sărată.
Astăzi însă, oceanul s-a revărsat şi ne-a udat tălpile picioarelor. Cum să compar firavul firişor de fericire care uneori curge din mine, cu valurile uriaşe care vuiesc undeva şi care din când în când se apropie de noi? Cu siguranţă, adevărata fericire, durabilă şi suficientă însetării noastre, trebuie să fie undeva afară. Ce rost să încercăm să stoarcem cele câteva picături de care suntem în stare, când ne putem scălda şi juca cu peştii de aur?

Poate că există două tipuri de fericire: cea schopenhaueriană, dinlăuntrul nostru, minusculă, epuizabilă, dar cu care trebuie să ne mulţumim majoritatea timpului vieţiilor noastre, şi cea universală, care ne aşteaptă şi care, uneori, îşi pierde răbdarea şi ne invadează în câte o zi frumoasă ca asta. Cam ca diferenţa dintre dragoste şi îndrăgostire. Îndrăgostirea e tot un izvor mic, ce ţâşneşte din noi, dar dragostea e Marea cu care se uneşte, Marea inevitabilă din care întreaga lume a apărut şi în care vom dispărea, ca să ne naştem din nou.

Sau poate Bucureştiul e aşa de fericit tocmai azi din pricina Sf. Dimitrie cel Nou, care o fi şi el bucuros că Soarele îi mângâie moaştele.