Nu, nu e vorba despre Pascal în această însemnare, ci despre nai.
Sau mai bine zis, despre etimologia cuvântului ce denumeşte unul dintre cele mai vechi instrumente din lume, şi unul care a adus faimă României în ultimul secol.
Ciudăţenia începe cu DEX, care îi atribuie o etimologie … turcească. Cum se explică faptul că un obiect atât de vechi şi de propriu spaţiului carpato-danubian, e numit cu un cuvânt turcesc? Într-adevăr, în Turcia există de asemenea un instrument numit nay, sau ney, dar care nu are multe de-a face cu instrumentul românesc. Voyez vous-même (click pentru imagine mai mare)
Poate că ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra istoriei cuvântului turcesc. El atestă înrudirea cu instrumentul, numit exact la fel, răspândit în tot Orientul Mijlociu, dar cu origine antică, persană:
Tot nu seamănă, chiar deloc.
Însă cuvântul farsian, “nay”, este la fel de vechi ca instrumentul. Poate mai vechi. Pentru că vine din persana antica, una dintre cele mai vechi limbi indo-europene. Atât de veche, incât cuvinte din ea sună şocant de familiar, pentru că sunt cuvinte originare. (De exemplu, ştiţi cum se spunea “frate”, in persana veche, ahemenidă? Brātar. Nu numai că seamănă cu “frate”, dar şi cu “brother” sau “bruder”. Iar primăverii, vechii persani îi spuneau “vāhara“…)
E arhicunoscută legenda greacă a naiului: zeul Pan era îndrăgostit de nimfa Syrinx. Aceasta era însă îngrozită de urâţenia satirului, care o fugărea, insistent. Alergând obosită, ajunse la o apă pe care n-o putea trece. Ca să scape de Pan, se transformă într-o trestie. Pan ajunse la apă şi îşi dădu seama că nimfa îi scăpase. Cuprins de o tristeţe fără margini, tăie trestia în mai multe bucăţi, şi îşi croi primul nai din lume, la care începu să-şi cânte nefericirea…
Mai e nevoie să spun ce însemna, în persana veche, “nay”? Trestie…
Nu ştiu dacă etimologia reală a cuvântului românesc “nai” este atât de veche încât leagă Occidentul cu Orientul, şi două popoare astăzi atât de diferite, cum sunt cel iranian şi cel român, ai căror strămoşi îndepărtaţi vorbeau totuşi aceeaşi limbă. Însă mi-e greu să cred în etimologia dată de DEX, mi-e greu să cred că românii au fost nevoiţi să împrumute un cuvânt turcesc ca să-şi boteze un instrument pe care-l aveau poate de milenii. Poate o fi o reminiscenţă de când Darius al lui Istaspe a trecut pe aici, deşi aceeaşi obiecţie se poate ridica. Personal, prefer să mă gândesc că unele cuvinte au rămas neschimbate din timpurile de aur când omul nu avea odihnă şi cucerea Pământul.
Probabil visez. Dar mai cred că aici, în istoria uitată a vorbelor, s-ar putea afla o justificare mai umană şi mai acceptabilă a acestui nou demon hulit de mulţi, numit globalizare.
