Multă vreme, am fost de acord cu Jean-Jacques Rousseau, cum că muzica barocă franceză e urâtă. În cunoscuta “querelle des Bouffons” din anii 1750, el ia partea muzicii italiene, contra celei franceze.
Uite ce zicea Rousseau: “Je crois avoir fait voir qu’il n’y a ni mesure ni mélodie dans la musique française parce que la langue n’en est pas susceptible ; que le chant français n’est qu’un aboiement continuel, insupportable à toute oreille non prévenue ; que l’harmonie en est brute, sans expression, et surtout uniquement en remplissage d’écolier ; que les airs français ne sont point des airs ; que le récitatif français n’est point du récitatif. D’où je conclu que les Français n’ont point de musique et n’en peuvent avoir, ou que, si jamais ils en ont une, ce sera tant pis pour eux.”
Adică, pe scurt, că francezii nu sunt capabili de muzică, din cauza limbii lor groaznice. Există un paralelism cert într limba unei naţii şi muzica sa. Francezii nu au silabe accentuate, fiecare silabă are aceeaşi valoare, ceea ce face ca şi muzica franceză să fie un pic deconcertantă, la prima audiţie. Mai ales cea barocă, unde ritmul ar trebui să fie evident, şi nu e.
În plictiseala mea incultă faţă de barocul francez (Rameau, familia Couperin, de Grigny, Marais, etc), ignoram multe aspecte. De exemplu, instrumentele. Ascult zilele astea “Pièces de Violes avec la basse chiffrée”, de François Couperin. Cântate la violoncel, aceste piese sunt terne şi abia aştepţi să se termine. Însă înregistrarea pe care o am în mână nu e cu violoncel, ci cu autentice viole da gamba, de la sfârşitul secolului XVII. Totul se schimbă. Viola da gamba era un instrument imprecis, greu de controlat, de asta a şi dispărut, în favoarea violoncelului. Piesele de mare virtuozitate şi viteză, în stil italian, pentru o viola da gamba, sunt extrem de dificile, aproape imposibile, pentru interpret.
Însă timbrul violei da gamba este inimitabil. Mult mai bogat, mai diafan, mai complex decât al violoncelului. De la începutul la sfârşitul unei singure note lungi, e o intreagă lume delicată şi plină de lumini. Compoziţiile rafinate şi manieriste ale domnului Couperin profită din plin de acest avantaj, sunt o desfătare în aceste lumi sonore şi subtile. De asta impresionismul putea fi doar un curent francez. Couperin era deja, in felul său, un impresionist cu mai mult de un secol în avans.
Dar aceste revelaţii apar doar printr-o viola da gamba şi nu prin violoncel, cu care nici nu se înrudeşte decât de departe, deşi azi înlocuieşte viola chiar în compoziţiile care i-au fost dedicate. Francezii au preferat viola da gamba o perioadă mai lungă faţă de italieni, însă au sucombat şi ei modei din afară. E păcat că astăzi nu se mai compune pentru acest instrument extraordinar, care m-a făcut, într-o după amiază, să întrezăresc natura frumuseţii de tip francez. Frumuseţe etalată cel mai bine de un Debussy, de un Mallarmé, sau de impresionişti, dar care se întinde mult mai mult, şi e de datoria noastră să descoperim până unde. Probabil până la noi, ca orice frumuseţe.
Moralele, sunt două. Mai întâi, că orice muzică e o revelaţie. A doua, că moda creează, dar mai mult distruge. Dar despre aceasta din urmă, mai mult într-o însemnare viitoare, în care vom vedea că există un precedent pentru Hollywood.
[Înregistrarea despre care am vorbit aici este discul François Couperin, Pièces de Violes, cu Jordi Savall la basse de viole manufacturată în sec. XVII în Franţa, Ariane Maurette la basse de viole Barak Norman, din Londra, 1697, şi Ton Koopman la clavecinul Gilbert des Ruisseaux, sfârşit de sec. XVII. Înregistrarea s-a făcut la biserica romanică Saint Lambert des Bois, Yvelines, în decembrie 1975. (P): Auvidis-Astrée 1976/1988]
