Timpul logaritmic

Simţurile noastre sunt in principiu “logaritmate”, de exemplu percem frecvenţe care se dublează ca şi când ar fi intervale egale, de o octavă.
Există o teorie conform căreia percepem şi timpul într-un mod logartimic. Când eram copii, un an dura o eternitate. Pe măsură ce creştem, un an, o secundă, durează din ce în ce mai puţin. Bătrâneţea va trece într-o repiraţie. Deşi uneori avem norocul sau ghinionul ca, bătrâni fiind, sa ne refugiem într-un fel de prezent etern; nu e valabil pentru toată lumea.
Bineînţeles, asta înseamnă că nu contează dacă trăim 50 sau 10000 de ani: viaţa noastră ar fi la fel de lungă, de plină sau de goală.

Ceea ce mă întreb, este cum ar fi dacă am fi nemuritori. Pe măsură ce mileniile ar trece, timpul ne-ar părea din ce în ce mai condensat. La un moment dat am vedea soarele cum se învârte pe cer, apoi mişcarea lui va deveni prea rapidă pentru a mai putea fi percepută. Ce peisaje noi ni s-ar arăta, pe măsură ce mintea noastră ar deveni din ce în ce mai lentă? Tinzând către infinit, am înţepeni de tot. Cei tineri i-ar vedea pe cei foarte bătrâni ca pe nişte statui, nemişcate cu sutele de mii de ani.

De asta Dumnezeu nu locuieşte cu noi, poate. Pentru că ar fi atunci un Dumnezeu imobil pe vecie, ca un idol indestructibil şi inert. Poate de asta idolii sunt execraţi de religiile monoteiste.

Privind în sens invers, poate că nemurirea a existat în vieţile noastre, şi a trecut. Mă gândesc la momentul zero, când am început să existăm. Conform teoriei cu timpul logaritmic, acele prime secunde trebuie să fi durat aproape veşnicii.

Asta mă duce cu gândul la istoria universului, la epoca lui Plank, la Marea Unificare… dar, de teama de a spune prostii (prea târziu!, vă aud râzând), o să las aceste chestii specialiştilor.