Am fost astăzi să-mi aştept la ieşire prietenii care au dat Rezidenţiatul. Ce atmosferă profund umană e mereu în ocaziile astea! Tăcerea impresionantă care se lăsase peste mulţimea de afară când înăuntru începuse corectarea; părinţii încărunţiţi tremurând iar afară (mediciniştii sunt cei mai bătrâni studenţi); aşteptarea insuportabilă, apoi candidaţii ieşind pe rând, lacrimi, ţipete victorioase, îmbrăţişări…Părinţii suferă cel mai tare, probabil.
Mă rog, cât aşteptam şi un pic după aceea, m-am plimbat prin cartierul mitologic cu Farmacia unde s-a dat examenul. Dublu sau triplu sau multiplu mitologic, cartier al liceului meu, cu primele iubiri şi primele monstruoase dulci suferinţe de amor, una dintre mahalalele lui Eliade, unde Bibicescu a fost lăsat mort pe o bancă, mahala a Icoanei miraculoase, a claustrului cu cireşi japonezi al Şcolii de Fete, cu gotic englezesc, cu secrete stăduţe umbroase şi grădini interioare, şi multe alte minunăţii, n-are rost să povestesc aici, acum.
Pun doar nişte poze din alea proaste de-ale mele, făcute în fugă, anxios cum eram. (Vreo două sunt de ieri, cea cu crucile de lângă sufletul viu şi sfânt al Bucureştiului şi cea cu turnul.) E şi o roză, ştiu că e siropos, dar trandafirul alb care a prins rădăcini la mine în curte s-a hotărât să mai înflorească o dată înainte de iarnă şi nu puteam să nu imortalizez evenimentul, chiar dacă rozele sunt făcute să moară. Se mai poate vedea şi ce frumos îngălbenesc mestecenii.