Am scris “doftor” si nu “doctor” pentru că nu sunt doctor, “doctor” e un titlu ştiinţific de care se cam abuzează în medicină, dar asta e altă istorie.
M-am făcut doftor din pricina unchiului meu, doctorul Mişu Pavelescu. Era pediatru, un pediatru genial, poate cel mai bun al generaţiei lui. Erou de război, mare patriot, bon-viveur, căsătorit cu o actriţă superbă (mătuşa mea), cu doi copii superbi, om de cultură, pasionat de meserie. Locuia într-o casă veche cu mobilă veneţiană, în care veneau tot felul de oameni, Liviu Rebreanu (care l-a cununat), Petre Ţuţea, cumnatul lui – violonistul Mihai Constantinescu, celălalt cumnat, pictorul Paul Gherasim, toată actorimea românească şi cam toată floarea, pe unii am apucat să-i văd când eram mic, pe alţii, evident, nu. Nu aveam voie, când îl vizitam, să-i spun “bună ziua”, ci doar “du-te-n pizda mătii, nene Mişule”. Iar el răspundea şi mai urât. Avea un farmec nebun când înjura, singurul om pe care-l ştiu să înjure cu aşa de mult farmec. La spital, la vizită, un cor de copii îl întâmpina din salon cu “du-te-n pizda mă-tii, dom’ doctor!”. Arăta mereu jerpelit şi aristocratic. O dată, o băbuţă i-a dat 5 lei pe stradă, să-şi ia o pâine. Însă era un gentleman adevărat. Ar fi putut ajunge profesor la facultatea de medicină, dar l-au dat afară pentru că a zis la curs ceva de genul “marele savant rus Cutărovici, care de fapt era englez şi îl chema Cutăroson”, era pe vremea când toţi savanţii erau ruşi şi nu aveai dreptul să zici altfel. Au vrut atunci să-l dea afară şi din spital, era director la “Grigore Alexandrescu”, i-au organizat un fel de inspecţie cu sanepid, însă el şi-a bătut joc de ei, arătându-le un copil cu pojar, pojar din ăla de-l ştie orice mamă, şi spunându-le inspectorilor că are o boală tropicală rară şi foarte contagioasă numită Ţuţuguşi, de-au fugit ăia mâncând pământul de frică, mai târziu renunţând la “operaţiune” de ruşine şi ca să nu fie daţi de gol, dar degeaba, legenda se întemeiase, mai târziu a crescut, se credea la un moment dat că nenea Mişu avea mari puteri, ajungea să pună mâna sau urechea pe copil, care se şi vindeca, unii însă nu se mai puteau vindeca şi atunci nenea Mişu plângea. Nimeni nu mai plânge, astăzi, doar uneori mai râdem.
Eu l-am ştiut mereu doar cu un singur picior, celălalt fusese tăiat, de la arterită. Nu că asta i-ar fi stricat buna dispoziţie. Când i l-au tăiat şi pe al doilea, eu eram tot copil destul de mic, el era deja bătrân şi a murit, l-au plâns toate mamele şi toţi actorii şi toţi scriitorii, însă nenea Mişu nu s-a făcut nevăzut, cum fac unii morţi mai egoişti, a continuat să se arate în vis oamenilor, celor apropiaţi în mod sigur cel puţin, şi să-i sfătuiască, asta e şi explicaţia alegerii mele profesionale de altfel, poate nu mă credeţi, poate aveţi impresia ca încerc să-l imit pe Gabriel Garcia Marquez, şi totuşi ăsta e adevărul. De fiecare dată când merg pe la biserică, o rugăciune e pentru nenea Mişu, sau mai bine zis pentru mine, fără sfaturile lui nu m-aş fi descurcat până acum.
În general, majoritatea maeştrilor mei sunt morţi, dar pentru un mare maestru asta nu e un impediment serios.
About The Author
Il stiti pe Razvan Luscov? Avea o mustata in furculita, rasucita, exact ca pe vremuri, la 1900, pentru care eram tare invidios. Facea ochii mari si rotunzi si incepea sa injure suculent, toata lumea murea de ris. Cind spunea bancuri porcoase, partea cea mai savuroasa erau tot injuraturile.
Avea o colega mica si slaba, invizibila ca un soricel cenusiu. Din cind in cind, se apuca sa ii spuna ea lui Razvan bancuri porcoase. Erau singurele ocazii cind lui Razvan i se facea rusine, se facea mic de tot si gasea cine stie ce pretexte sa plece cine stie pe unde.
Pe mine unchiul meu nu m-a inspirat sa dau la medicina. Desi a fost si el, ca mare parte din clanul meu de tigani, medic. A intrat ultimul pe lista la facultate la Bucuresti intr-o vreme cand Iasiul era fruntea tarii in educatie (sau asa se lauda parintii mei care au facut amandoi facultatea la Iasi). Fuma si citea abundent, isi punea copertile de la cartile de scoala peste carti literare cand era mic si se facea ca invata. Se logodise cu o romano-americanca si purta barba. Avea schiuri cu o lungime de brat mai inalte decat el, in intregime din lemn. Era prieten bun cu fiul unui actor mai mult sau mai putin celebru si se batea cu turisti sambata seara la discoteca. Ii placea sa fie singur si se pierdea in trasee necunoscute pe munti neexplorati. Era pasionat de alpinism si de libertate, si aceste doua boli l-au ucis. Libertatea mai ales. A murit dintr-un caz grav de libertate. Inainte sa apuce sa faca arterita de la fumat.
Pana la urma am mintit, desi numai pe jumatate. Nu m-a inspirat sa dau la medicina. Dar in felul lui deloc celebru (ei, printre alpinisti mai gasesti si azi unii care au auzit de el, ba mai e si un traseu in Bucegi botezat dupa numele lui si un mic bust de bronz in fata unui hotel din orasul in care s-a nascut) m-a influentat.
Din el au mai ramas cateva amintiri ratacite si o telegrama…
Tarziu am vazut insemnarea despre nea’ Misu Pavelescu, la care apela familia cand aveam galci sau pojar sau alte alea ale copilariei. Venirea lui era o incantare, recomandanu-se: “Misu Pisu/ care da cu sisu” sau “bai, esti inalt ca bradu si cu mucii pe piept!”. Nu mai spun altele … Toate aceste vorbe, poate vulgare, topeau neincrederea pustilor care aveau febra, dar care de regula se faceau mici la vederea doctorului. El a fost un alt fel de doctor, care se apropia extraordinar de copii, ii captiva si ii facea bine. Dupa razboi a fost medic la Societatea de Tramvaie si nu deosebea copii vatmanilor de cei ai inginerilor. De multe ori cumpara brate de jucarii si le ducea la spital. Era bun prieten cu unchiul meu, doctorul Dumitru Voinescu, care s-a retras la Baicoi imediat dupa terminarea razboiului. Ultima oara l-am vazut la inmormantarea unchiului, la slujba de la biserica Mavrogheni din Bucuresti, unde a venit cu doctorul Radu Dumitru, un mare profesor doctor de piele si cu doctorul Tica Dumitrescu, nea Tica. Nu la mult timp s-a produs drama, amputarea unui picior si apoi al celui de-al doilea. Regret ca nu am fost la inmormantare. Dumnezeu sa-l odihneasca!
In final nu am dat la medicina. M-am facut inginer!
D-aia scriu “copii” in loc de “copiii”!
uoileoo, ce-am mai aflat. cum dom’le petre ţuţea, cum liviu rebreanu. cum să ai un personaj mişpavelesc ca ăla unchi pe bune. cum – păi băăăi, tu ej punte către vremi de mult apuse băi.
ia mai zi.
Dorin Chirica, multumesc mult pt comentarii, ma bucur ca mai sunt oameni care isi amnitesc de Nea Mişu.
Eva, de-a lungul anilor am întâlnit (fără să am vreun merit), tot felul de oameni uimitori. Majoritatea erau deja tare bătrâni. M-am născut mult prea târziu. O vreme, stafiile lor binevoitoare m-au însoţit, dar mi-e teamă că am ieşit din raza lor de acţiune şi trebuie să parcurg restul drumului dă unu singur.
Pe vremuri mă gândeam că ar trebui să le spun poveştile, că le datorez măcar atât. Însă m-am răzgândit. Unu, pentru că nu mă pricep să povestesc cum trebuie, inventez mult şi prost. Doi, pentru că asta nu mai e o lume în care stafiile mele să mai aibă un loc al lor.
hai tu vlad, ai nişte issues constante: atunci nu povesti, inventează în continuare pe-atât de mult şi prost pe cât făcuşi aci, că aci, dacă nu în altă lume, e un locşor tare bun pt ele, că ia uite, mai citesc maalagii şi se minunează pentru câteva clipe
Nu o sa obosesc niciodata sa fiu de aceeasi parere cu Eva.
Am dat de articolul tău abia acum, printr-o căutare.Comentariile văd că se întind de-a lungul anilor, așa că am și eu îndrăzneala.Spui că nu știi să povestești, dar cât farmec au povestirile tale!
M-ai făcut să retrăiesc momente deosebite, când nenea Mișu oprea mașina în fața porții noastre și mă chema să mă vadă, ca nu cumva să nu-mi fi trecut bronșita de care tocmai suferisem! Aș vrea să pot povesti și eu despre oamenii ce au trecut prin sufletul meu, și nu sunt puțini, iar tu știi asta. Dar nu am destule vorbe pentru a descrie sufletele lor înălțătoare!