Critică la iconoclasm

Nu, nu o să fie un post despre dezbaterile cu icoanele din şcoli, n-am nici un ONG pentru care să justific fonduri făcând scandal inutil.

Am mai avut nişte posturi în care pălăvrăgeam despre originalitate, despre devalorizarea cuvintelor şi degradarea limbajului, din astea. Am fi tentaţi să considerăm limbajul ca o fiinţă vie, măcar pentru faptul că moare, dar mai ales din cauza impreciziei sale, pe care o confundăm cu încăpăţânarea şi nesupunerea unui animal sălbatic. Încerci să spui un lucru şi iese mereu altceva.
Observ însă un lucru: în civilizaţia europeană, de-a lungul timpului, imaginea a fost mereu detestată. Începând din vremurile biblice, trecând prin mişcări iconoclaste bizantine, ajungând treptat la protestantism şi neoprotestantism, apoi secular, la intelectualism, existenţialism, imaginea a fost dispreţuită in favoarea conceptului şi gândirii pure. Imaginea e vulgarul, gândirea e idealul. Psihologia clasică a devalorizat (inconştient?) imaginea şi imaginaţia. Imaginaţia era doar o slugă a memoriei. Chiar şi în imaginile noi, tot gândirea şi memoria colaborau eventual cu visul şi nebunia. Dar gândire înseamnă limbaj. Ori, limbajul moare. Sartre ne arată că imaginea e o categorie distinctă, fenomenologic vorbind, însă apoi îl apucă iar pesimismul şi ia imaginaţia drept dovadă a neantului iluzoriu ce suntem (plus încă vreo două găleţi de melancolie din asta blegoasă). Orice intelectual care se respectă va detesta imaginea în favoarea ideii, oricum. Poţi doar să faci apel la snobismul lui şi să-l împungi cu artele plastice, dar şi atunci, orice intelectual care se respectă va prefera orice Picasso lui Venus din Milo.
Din ce cauză? O fi un tabu biblic, înrădăcinat adânc in structurile noastre?

Noroc că structurile noastre sunt mai vechi. Mă va emoţiona mereu mai mult un copil mic care zâmbeşte decât o poezie de Mallarmé (şi mie îmi place Mallarmé). Icoana Maicii Domnului plângând e o poartă mai deschisă către Dumnezeu, pentru majoritatea românilor, decât Biblia. Personal, nu cred că Vorba mai valorează ceva. Prin ea nu o să ajungem nicăieri, pentru că vorba e în mod necesar veche şi plină de ascunzişuri uitate şi înşelătoare. Nimic nou nu va ieşi din vorbă. Dacă este să progresăm, o vom face doar prin imagine. Na.