Chers amis, mie îmi place blogul lui Gavagai M’bo. Demult vroiam să-i dedic o însemnare. Mă gândisem întâi să fie o însemnare blogologică, adecătelea un fel de critică de blog, dar, după cum mă pricep eu la critică, ar fi ieşit un fel de comentariu de copiuţă de bacalaureat: “În blogul lui Gavagai M’bo, autorul utilizează următoarele metafore, epitete, comparaţii şi alte figuri de stil…”
Aşa că am renunţat. Ce vreau să spun, ca rest de comentariu, e că, între poveştile dumnealui postpostmoderniste, cruzimea jucăuşă, autoironia, mizilicurile pe care le consemnează conştiincios, teoriile absurde şi delicioase, lipsa totală de sentenţiozitate sau bengozitate (lucru rarisim în blogosfera masculină), între toate acestea şi dincolo de ele, există ceva viu şi minunat care mă încântă de fiecare dată (în afară de Pisicu) şi îmi pare rău că nu poci nene să zic mai frumos despre blogul lui Gavagai Îmbo, nu mă pricep.
Nu ştiu cum (dacă) vor conta scrierile de pe www în istoria literaturii, dar eu cred că peste 150 de ani, când internetul nu va mai fi, ca azi, un sat fără bătrâni, când Moartea Online (cea adevărată) va domni peste imensele câmpii electronice, când miriadele de bloguri (cu al meu cu tot) se vor fi dus în ceaţa uitării să se alăture lui Traian Demetrescu şi lui Eugène Sue şi lui Louis Spohr, lângă statuia din Cişmigiu pe care va scrie “Dumnezeului ales al Nepalului, cititorii recunoscători” vor mai fi încă multe flori proaspete.
Dar până în acele ere inaccesibile, io mă duc să văz ce a mai făcut Pisicu.
