Vineri mergem să ascultăm iar Simfonia I în Re de Gustav Mahler, Titanul. Aia în care “Frère Jacques” e transpus în minor, iar animalele îl înmormântează pe vânător. Îmi place mult Mahler, la el tot ce e vesel e trist în acelaşi timp, dar nu de asta îmi place. Ci pentru că Mahler te face să levitezi. Când îl asculţi, înfloreşte în tine un fel de senzaţie neclară de vinovăţie, ţi se urcă inima în gât, şi de abia respiri. La un moment dat, îţi dai seama că nu mai ai picioarele pe pământ, că un fel de zână invizibilă şi slabă te ridică, cu mari eforturi, din ce în ce mai sus. Pe măsură ce te ridici, zâna prinde putere, şi prinde şi a se umfla, ca broasca din La Fontaine. Merită spectacolul, măcar ca să vezi cum tot publicul pluteşte prin sală, instabil şi inegal. Da, întotdeauna, la Mahler, pluteşti inegal, o ureche mai sus decât cealaltă, un umăr mai sus decât celălalt, un ochi încolo şi unul încoace, o limbă lungă de doi metri, etc. La un moment dat, tensiunea devine insuportabilă, corpurile şi sufletele noastre sunt întinse la maximum, atunci urmează bubuiala: BUUUUM, totul explodează, domnişoara de la violoncel leşină, iar noi suntem împrăştiaţi cam pe toţi pereţii, de pe care trebuie să fim apoi răzuiţi de doamnele îngrijitoare.
Pe urmă începem toţi să aplaudăm frenetic, bătem din picioare, năvălim pe scenă, aproape călcăm orchestra şi pe dirijor în picioare, ne smulgem hainele şi părul şi plângem şi râdem şi vai ce bine e că trăim şi că într-o zi n-o să mai trăim.
Vineri 9 februarie, ora 19.00, Studioul de concerte “Mihail Jora”, ORCHESTRA NATIONALA RADIO, Dirijor JIN WANG, Solist ANDREI LICARET – pian. W.A. Mozart – Concertul nr.24 în do minor pentru pian si orchestra, KW 491, G. Mahler – Simfonia I în re major
