Dumbrava de bambuşi

De mult timp mă dau mare că ştiu primul loc din Bucureşti unde ajunge primăvara. Ceea ce e adevărat, deşi nu prea văz de ce ar fi meritul meu în vreun fel, dar, mă rog. Cu asta mă dau eu mare. Eu mic, mă dau la băcănie, pe un leu cincizeci bucata. Mă găsiţi pe raftul de conserve de ananas.
Aşadar, am mai divulgat acest secret şi pe alte căi. Dacă mai e cineva care nu ştie: primul loc în care vine primăvara în Bucureşti este strada Dumbrava Roşie, numărul 3. În curtea acelei case se află o magnolie şi un corcoduş (cred că e corcoduş, nu ştiu), care înmuguresc cu o lună mai devreme decât orice alt copac bucureştean. Nu e nici un fel de glumă, nici elucubraţie. De acolo se propagă pe traseul defunctului pârâu Bucureştioara, în parcul Ioanid şi în grădina Icoanei, cu un fel de explozie de flori de corcoduş care face victime în fiecare an printre necunoscători, că la camera de gardă deja se fac pregătirile pentru avalanşa de cazuri de îndrăgosteli supraacute. Au fost emise mai multe explicaţii pentru întâietatea la primăvară a acestei adrese: unii susţin că acolo se află, îngropate, ruinele unui templu al lui Zalmoxis construit exact pe Axa Universului, alţii că acolo, datorită unei distorsiuni spaţiale relativiste, se focalizează, ca printr-o lupă, diverse influenţe astrale, precum şi sufletele bătrânilor care au murit de frig pe parcursul iernii, alţii că pe acolo trece o mare ţeavă de apă caldă. Nu se ştie precis.

Şi în fiecare an, când încă streşinile sunt îngheţate, eu mă postez la colţul străzii Dumbrava Roşie, camuflat, să surprind momentul când apare primăvara. Primăvara arată ca un fel de panteră cu nişte muşchi teribili, cu opt picioare şi cu acnee, e greu să n-o vezi, dar eu vreau să fiu primul.

După minunea de la Spitalul Municipal, mi-am dat seama că probabil anul ăsta am ratat momentul, am fost fentat. M-am dus oricum la adresa menţionată, să văz măcar mugurii. Şi erau, domnule, erau, boboci de magnolie şi muguri de corcoduş, grei şi suculenţi.
Dar asta nu mai contează deloc. Nimic nu mai contează. Pentru că, diaintea magnoliei, chiar lângă gard, a crescut un mare bambus. Nu e nici un fel de glumă, nici elucubraţie. Mare, cam 2 metri. Poate Phyllostachys aurea, dar nu pot fi sigur.Cu multe ramificaţii, şi în plină creştere, de fapt, cred că, dacă n-aş fi băut trei cafele în acea zi, aş fi putut să văd cum creşte.

Un bambus. Atunci am înţeles. Deci de aici începe sfârşitul. Aici se naşte jungla tropicală care va invada Bucureştiul, va sparge asfaltul, va dizloca pietrele cubice, va mânca fără milă toate maşinile şi toate clădirile de fier şi sticlă (mai ales aia de lângă Sf. Iosif, după care va scoate un mare râgâit şi va regurgita Soarele la loc pe cer), va scufunda mahalalele rămase şi terasele din Regie, va umple cimitirele de sequoia, de vor atârna scheletele la 100 de metri înălţime, va sorbi Dâmboviţa şi va umple bulevardele de tigri, lei, maimuţe, şerpi anaconda, broaşte veninoase, crocodili şi tarantule şi mai ales urşi Panda, care, datorită bambuşilor vor prospera şi se vor înmulţi, vor fi milioane de urşi Panda care vor locui prin blocuri şi la metrou. Şi într-o zi, dintr-o maimuţă se va naşte un om, şi Bucureştiul va renaşte, şi tot aşa.

Un sfârşit de săptămână agreabil şi vesel tuturor!