Discuţia începuse aici, continuase aici şi prin alte locuri.
Simplul fapt că dragostea pare a fi un fenomen universal, nefiind generat de propria noastră conştiinţă (cu atât mai puţin de către inconştient), nu a interzis apariţia unor excepţii. Adică unor cazuri de “imunitate la dragoste”. Despre aceste specimene vom discuta astăzi.
Majoritatea autorilor sunt de acord că excepţiile sunt exclusiv umane.
Acest lucru a dus la speculaţii mizantroape sau deznădăjduite, de exemplu că omul ar fi o eroare a universului. Păstrându-ne obiectivitatea, trebuie să recunaştem că este plauzibil ca apariţia omului din maimuţe să fie legată de excepţia la dragoste. Este vorba de teoria malamorevoluţionistă. Pe scurt: înainte, maimuţele îşi duceau viaţa obişnuită, de mamifere îndrăgostite, ceea ce le era suficient. Într-o bună zi, s-a născut o maimuţă incapabilă să simtă dragostea, şi totul s-a schimbat. Înnebunită de acest gol, lipsită de reperele şi tabu-urile vreunei civilizaţii, maimuţa a început să facă tot felul de chestii, cum ar fi să folosească unelte pentru a sparge o nucă de cocos, sau capul unui adversar. Maimuţa nebună, fiind unică, s-a împerecheat cu maimuţe normale (din alte motive decât dragostea), ceea ce explică faptul că, astăzi, majoritatea oamenilor nu suferă totuşi de excepţia la dragoste, sau prezintă cel mult o formă heterozigotă, dormantă.(1)
Teoria contrară, larg acceptată la apogeul umanismului, este că, din contră, omul este singura creatură în stare să iubească. Tot restul universului, în imensitatea lui, ar fi imun la dragoste. Aşadar, acei oameni rarisimi care sunt imuni la dragoste sunt de fapt atavici, primitivi. Este teoria malamorregresionistă. Astăzi ea este considerată desuetă, nu chiar ca modelul geocentric, dar pe acolo. Nenumărate studii au demonstrat că toată materia este mişcată de dragoste. Desigur, unele dovezi sunt indirecte, deduse, ceea ce permite persistenţa unui mic număr de autori malamorregresionişti, şi mă obligă pe mine să menţionez şi acest punct de vedere.
Imunitatea la dragoste are diferite grade. Doar extraordinar de rar avem de-a face cu forma completă: un om care pur şi simplu nu simte dragostea. Practic, tot universul curge împotriva acestor oameni, Soarele, Pământul, propriul corp, totul. Rezultă o tensiune imensă, astronomică. Aceşti oameni nu pot fi opriţi din căderea lor perpetuă; mecanismele compensatorii obişnuite, cum ar fi lenea, sau prostia, sau moartea, sunt depăşite de la început. Antrenează cu ei totul. Milioane de oameni cad victimă vidului lor, şi nenumărate animale mai mici, şi vegetale. Când se mai naşte câte unul, omenirea încearcă cu disperare să se adapteze, să se restructureze în jurul rănii ce se deschide larg în ea. Nici unul dintre noi nu este scutit de aceste schimbări cataclismice.
Sunt ceva mai frecvenţi acei oameni care au doar o imunitate parţială la dragoste. Sufletul astfel trunchiat prezintă colţuri ascuţite, care devin paradoxale prin acţiunea mecanismelor compensatorii. Asemenea oameni pot avea o inteligenţă foarte penetrantă, şi, compensator, sunt mari imbecili. Sunt întreprinzători dincolo de orice limită morală sau a bunului simţ, frânaţi însă de o incomensurabilă lene. În general, existenţa lor frizează în fiecare secundă absurdul. Cei mai mulţi sunt printre “politicieni”. Câţiva sunt uriaşi. Alţii sunt profeţi de tot genul, care, din cauza mecanismelor compensatorii, nu sunt în stare să-şi camufleze deficitul printr-o activitate profitabilă, şi îşi răcnesc revelaţiile uluitoare şi incomprehensibile prin diverse publicaţii. Specia cea mai vulgară de profet este poetul. O frecvenţă superioară a imunităţii parţiale la dragoste se întâlneşte şi în casta medicală. E de presupus că putem întâlni mai des excepţii la dragoste şi în profesiunile criminale: ucigaşi, mafioţi, violatori, etc., dar aici studiile sunt mai sărace.
N-aş vrea să fiu înţeles greşit: nu poate fi vorba că toţi poeţii sau medicii sau criminalii sunt incapabili să iubească. Ci doar că, printre ei, au fost remarcate mai multe cazuri, rămânând totuşi, repet, destul de rare. Nu avem de-a face cu reguli, ci dimpotrivă: în orice pătură socială, profesională, culturală, se pot naşte asemenea oameni, care însă, în mod caracteristic, nu rămân în pătura de origine. Neliniştea lor e prea mare. Un profet poate deveni un ucigaş, de exemplu. Neliniştea nu trebuie confundată cu curiozitatea exploratorului. Exploratorii sunt, din contră, oameni foarte iubitori, şi dragostea este forţa lor motrice.
În căutările mele, oamenii exceptaţi de la dragoste sunt remarcabili de seducători. Fascinează sufletul precum un boa îşi hipnotizează prada. În studiul lor este deci recomandată o extremă prudenţă şi o pregătire de ani de zile.
____________________________________________________________________________________
(1)Există o critică majoră ce poate fi însă adusă primei teorii, cea malamorevoluţioniste. Anume, dacă nebunia maimuţei a dus la evoluţie, cum se explică evoluţia ulterioară a omenirii? Că doar n’-au fost imuni la dragoste toţi cei care au ajutat la progresul omenirii. Eu cred că se explică în felul următor: întreg progresul omenirii, exceptând episodul iniţial, este dat, paradoxal, de dragoste. Purtăm în noi acea aberaţie genetică originară (sau ce-o fi), face parte din destinul nostru. Curge din noi ca un fluviu, un fluviu moştenit. Dragostea este o forţă a destinului, ea îngrădeşte malurile fluviului şi îl dirijează în direcţia ei. Mă rog, altă analogie mai bună n-am găsit. Dragostea e suficient de universală ca să inglobeze şi o lipsă parţială a ei.
