Mă gândeam să scriu despre mirosurile care îmi plac. În primul rând, remarc că multe mirosuri există independent de sursa lor. Au o viaţă proprie.
Aşadar.
Mirosul de mare. Cum spuneam, nu se simte doar la mare. Desigur, se simte mai ales la mare, după furtună, în port. Dar nu numai. În unele somnuri profunde, răsuflarea sau poate resturile de visuri miros a mare. Se simte şi în Bucureşti, când bat marile vânturi rătăcite ale câmpiei. Mergi pe stradă şi, dintr-o dată, pac! miroase a mare. Sau vorbeşti cu cineva, un prieten sau mai curând un străin, te uiţi în ochii lui şi el zice ceva, şi, fără avertisment, încăperea începe să miroasă a mare. E un miros foarte frecvent.
Mirosul de iasomie. Desigur, ăsta e mirosul ceaiului marca Nu Er Huan, ideal de băut pe acoperiş, sau într-o după amiază infinită. Dar tot aşa mai miroase şi pielea unei tinere fete. Adică exact cum ar mirosi un pui de fiară dacă ar fi floare. Şi cearşarfurile, a doua zi dimineaţă. Şi marea mai miroase uneori a iasomie (când nu miroase a mare), dar asta e poate fiindcă te-ai îmbăiat tu în ea.
Mirosul de pietre ude. Ăsta este un miros particular care se simte pe unele străzi din Bucureşti, precum şi în cimitirul de lângă geamia Esmahan Sultan. Nu toate pietrele miros a pietre ude, aşadar, dar când miros, e un miros foarte viu şi proaspăt, de toamnă mucegăită. (Unele pietre ude miros a pământ sau a ardei, despre acestea vom vorbi în alt post despre mirosuri.) Uneori eu însumi miros a pietre ude; de aici o suspiciune îndelung dezbătută cum că eu aş fi vreo creatură din alea de pe tencuielile caselor vechi, mă rog, discutabil, passons.
Mirosul de cărţi vechi. Mda, cam banal, dar mie îmi place. După cum toată lumea ştie, cărţile au un întreg buchet, din care se poate deduce pe unde au fost. De exemplu, ediţia mea din 1901 de opere complete ale lui Percy Bysshe Shelley are următorul buchet: caramel (toate cărţile miros a caramel, în funcţie de cât de mult au fost citite, şi asta pentru că focul din privirile cititorilor ard cu încetul glucoza din componenţa celulozei hârtiei); catran de corabie (de pe vremea când a traversat canalul Mânecii); Camembert, din care a prins un uşor iz, pentru că a trecut prin Normandia; gogoşi, miez de nucă, Merlot – pe astea bănuiesc că le-a prins în Bucureşti; şi bineînţeles, nelipsitele ceară de albine şi gaz lampant. Iar Kiria Kodromionul din 1855 miroase, cum vă aşteptaţi, a tămâie, colivă şl ceară. Aşadar, mirosul de cărţi e de fapt un comopozit, dar un compozit cu suficientă individualitate ca să fie de sine stătător.
Mirosul de yerba mate. Nu sunt expert, sunt doar un amator de mate, dar mi se pare foarte bun, mă trezeşte fără să-mi bubuie inima-n pept, şi-mi place mirosul, îl menţionez aici. Seamănă de departe cu mirosul de cuişoare, doar că mult mai dulceag. Şi doar un pic a cafea şi a ceai verde.
Ăsta nu este un top, sunt doar primele 5 mirosuri plăcute care mi-au trecut prin cap în momentul ăsta. Ar mai fi foarte, foarte multe, cum ar fi mirosul fluierelor mele, mirosul de lână, mirosul de roşcove, de minge, de farmacie, de autobuz, etc, dar dacă aş intra în amănunte aş deveni şi mai plicticos.
Auziţi, eu am voie să inventez lepşe? Dacă da (ahem): cititorule, te invit să ne povesteşti despre 5 (cinci) mirosuri care îţi plac. De exemplu: Laura, Zaza, Hiacint şi Lulu, tiens. Dar oricine vrea, de altfel.
