Mauvais temps

Mi-aduc aminte când a venit uraganul în Bucureşti. Venea din Atlantic, unde ajunsese, n-am înţeles prea bine cum, din Pacificul de Est. Mirosea un pic a sulf.
Mai întâi a smus din rădăcini copacii, împrăştiindu-i care încotro. La televizor erau în culmea fericirii, transmiteau de peste tot (“În cartierul Berceni, un frasin a găurit acoperişul unui spital şi doi platani au omorât 32 de purcei care îşi aşteptau rândul la abatorul din Strada Abatorului”).
Au urmat casele, cele mai vechi şi mai rarefiate primele. Mahalaua plutea prin aer, descriind spirale vertiginoase. Bătrâna doamnă C. nu zicea nimic, ca de obicei, deşi putea vedea pe geam cum trec pe lângă ea nişte turle de biserică. Atlanţii care ţineau balconul greu de la numărul 14, trezindu-se fără povară, au fugit. Nu erau singurii: pe străzi era plin de cariatide, lei, balauri, îngeraşi şi alte creaturi de ipsos, săltând dezorientate. În scurt timp nu mai rămase nici o casă la sol. Era rândul solului însuşi să decoleze. Zbura asfaltul ca un covor oriental. Astfel s-au dezvelit pivniţele vechi şi pline de apă, cei mai curajoşi au încercat să se adăpostească în ele, însă şi pivniţele au fost smulse din pământ. Dedesubt apărură mahalale mai vechi, locuite de oameni foarte palizi şi foarte moi (datorită lipsei luminii solare şi deci a vitaminei D), cu jobene şi crinoline şi ochi foarte mari, adaptaţi la întuneric. Dezobişnuiţi de amiaza mare, locuitorii mahalalelor mai vechi s-au evaporat pur şi simplu, ce spectacol cumplit, se topeau sfârâind, zburau jobenele însingurate. Străzile scufundate se uscară şi se albiră, apoi îşi luară şi ele zborul, dând la iveală mai multe morminte. Unele morminte erau de voievozi, chiar pe lângă mine trecură vâjâind oasele lui Scarlat Vodă Ghica, ştiu pe cineva care s-a ciocnit de Mircea Ciobanul, Brâncoveanu a fost zărit plutind fără cap pe deasupra Lipscanilor.
Cartierele din ce în ce mai vechi care răsăreau din pâmântul suflat nu mai erau locuite decât de creaturi mute şi oarbe şi capabile de metabolism anaerob, păienjeni, crabi, moluşte. La un moment dat, pe fundul hăului s-au zărit clocotind primele valuri, şi am înţeles că uraganul dăduse de marea Thetys. Hula ne înghiţi pe toţi, dar ne refugiarăm prin casele picate cu fundul în sus, ca în calele unor corăbii.
Nu prea ştiu cât timp am navigat, mi-aduc vag aminte că ne întâlneam din când în când cu câte un monstru marin, prea interesat de cerul deschis ca să ne dea atenţie. Uraganul se potoli treptat, fapt semnalat şi de ploaia de case, pietre, copaci, oameni, maşini, care se reîntorceau pe pământ. Încetul cu încetul, Bucureştiul se stabili pe câmpie; bine, nici o stradă nu picase la locul ei, dezordinea cu care eram obişnuiţi era înlocuită de o cu totul altă dezordine. De ani de zile umblu în speranţa că o să-mi regăsesc strada unde locuiam, sau măcar un fragment din ea. Ştiu că şansele sunt foarte mici. Uneori dau peste turme de animale pe care nu le cunosc, ceea ce mă face să cred că e posibil să fi aterizat pe un alt continent, eventual unul care nu a mai fost descoperit, sau poate Gondwana.

About The Author

16 thoughts on “Mauvais temps

  1. In general dupa un cataclism , ceva se schimba, nu pot afirma daca este bine sau nu , nici daca este doar o festa a imaginatiei mele. Am convingerea ca ceva se schimba din interior in exterior. Se descopera zacaminte pretioase , diamante violete, esarfe matasoase , spirale, enigme, si alte vestigii. Strada unde locuiai tu era undeva la amanet , s-a preschimbat demult. Of , iar am probleme cu cablul, nu ma pot conecta la Mahala … mai esti? unde esti?

  2. Ghrayada,dacă e o presimţire, e bine, fiindcă presimţirile mele nu se adeveresc niciodată.
    Zaza, mulţumesc frumos, cum zic eu de obicei, n-am nici un merit, doar relatez ce văz.
    Nicole, uuu-uuu, sunt aiiici! Păi văz că te-ai conectat, ceea ce nu poate dec

  3. Si eu imi aduc vag aminte de un uragan…
    Strada mea se mutase departe departe de tot, am identificat-o dupa mai multi ani, se intinde acum intre doua tari vecine, trecand prin golful care le desparte. Cred ca a facut asta pentru a-si recapata cat mai mult din infatisarea ei initiala, cea pe care o avusese inainte sa imi pierd eu memoria. Pe vremuri, inainte de uragan, stiam…
    Incerc sa imi aduc aminte. Probabil ca de aceea calatoresc mereu intre cele doua tari, sub pretextul ca incerc sa aflu de ce uita oamenii. In lacurile, padurile si stancile de aici exista foarte multe fragmente de memorie, mie mi se pare ca le vad uneori cand zbor deasupra lor si deasupra marii. Nu stiu cum am trait atata timp departe de padure, de stanci si de lacuri, fara sa pot zbura. Nu stiu cum am trait atata timp intr-un bloc de beton, cu zgomot orbitor de oameni si fara copaci.

    Intr-o zi insorita de vara uraganul va veni din nou. Vantul va sufla atat de tare incat si eu si avionul ne vom uita incercarile si ne vom adauga fragmentelor de memorie ale unui lac, unei paduri sau, cine stie, poate chiar ale ueni mari. Si poate voi fi avut, pana atunci, timpul si priceperea de a invata pe cineva putinul pe care nu l-am uitat despre memorie. Cineva care poate va continua sa zboare peste mare, sa mearga prin paduri si printre stanci, sa umble ani de zile cautand fragmente ale unei strazi.

  4. Am zis eu Moomin ca e mai scurt, dar in realitate ma cheama Muumipeikko. Se intampla cateodata ca, lasand pe cineva fara cuvinte, sa primesc si numele de Muu…muu…

    Uneori chiar sunt muu muu 🙂

  5. vlad si muumipeikko mi-ati deschis pofta de metafore. scrise de voi pare foarte usor, de aici incepe arta, nu-i asa… dispozitia meditativa in care citesc ma face sa cred ca as putea scrie si eu FRUMOS! Bineinteles ca nu e asa:) dar va multumesc pentru bucuria data.

  6. Isabela, pi de ce nu ne arăţi? Oricum, nu ie metaforă, ie realitatea. Metaforele sunt nasoale.
    Mumu…ei bine…mumu…

  7. metaforele nu sunt nasoale, sunt cele care fac diferenta intre oamenii care cred ca dragostea este deasupra oamenilor si nu invers.
    si altfel, metaforele chiar sunt realitate. cel putin a mea:)

  8. In acest caz, asa e, metaforele nu-s nasoale. Eu ma gandeam la metafora ca la un fel de cod (definitia “de şcoală” a metaforei). Dar da, c

  9. pentru o prima interactiunea chiar e bine:) am ajuns la un inteles comun pe o mica, mica, foarte mica tema

  10. Discutii

    Cu relativitate se poate asadar afirma pe baza rezultatelor acestui studiu ca actualele criterii de diagnostic pentru metafora si realitate (1) necesita reformulare. Unii autori (1) sunt de parere ca orice criterii de diagnostic trebuie sa fie solid ancorate in realitate. Alti autori (2) sunt de parere ca a ancora in realitate criteriile de diagnostic pentru metafora si realitate este o reala sursa de bias. Alte grupuri de autori se abtin (3).
    Nu exista cu toate acestea nici un motiv de abtinere de la o sustinere a ipotezei ca folosirea drept principiu de diagnostic a briceagului calugaresc cu care se radea Ockham este total contraindicata. Este binecunoscut faptul ca briceagul lui Ockham, desi foarte vechi, taie. Prin urmare, consecinta extrem de grava este ca metafora si realitatea devin doua categorii diagnostice complet separate, iar asumptia existentei etiologiilor complexe de tip metaforico-real sau realo-metaforic devine nenecesar de creatza.
    Acest studiu sustine ideea ca, in cazul concret al diagnosticului metaforei/realitatii, lama briceagului lui Ockham este insuportabil de taioasa si trebuie neaparat tocita de venele celor care insista sa o foloseasca in contexte inadecvate (ca de exemplu 1). Programul statistic utilizat in studiu a indicat foarte clar ca variabila care se afla de fapt in spatele artificial separatelor categorii de

  11. Pingback: Dulce Mahala » Blog Archive » Furtuna

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.