Limitele hermeneuticii artei

Hei, ia te uită ce titluri preţioase inventez în ultima vreme!
Am avut norocul nemeritat să asist astăzi la o discuţie extraordinară despre simbolurile arhetipale în opera lui Brâncuşi. Foarte edificator, am aflat lucruri noi. De exemplu, ca Brâncuşi nu-şi suporta exegeţii, nu suporta să-i fie disecată opera. Apoi a fost deplorată lipsa de metodă a criticii de artă ca ştiinţă. Apoi am aflat detalii minunate despre Sărut. Cum că braţele, aproape lipsite de osatură, simbolizează şarpele biblic, de astă dată personaj pozitiv, asemenea Luceafărului eminescian, satană benignă. Despre înscrierea îndrăgostiţilor într-un cub, şi despre de ce oare or fi înscrişi într-un cub. Despre simbolurile feminine în paleolitic şi regăsirea acestora pe Poarta Sărutului. Şi multe altele.

Discuţia a avut într-adevăr un nivel intelectual deosebit. Cependant, nu pot să nu mă indoiesc asupra unor aspecte utilitare ale ei. Oare critica de artă chiar poate să aibă metode riguroase, ancorate în realitate? Mă gândesc la muzică: dacă muzica este un limbaj, atunci el este cu adevărat intraductibil, operează cu noţiuni inexistente în limbajul obişnuit. Orice critică muzicală va fi mai în mod necesar vagă şi circulară, referindu-se la noţiuni muzicale simple, sau emiţând judecăţi de gustibus. Nu cumva ermetismul muzical (căci muzica este arta fundamentală) se reflectă în orice operă de artă? Eu, sincer, aşa cred. Cred că orice operă de artă are un miez ireductibil, şi acela este singura parte importantă a operei de artă. Desigur, putem căuta şi găsi dicţionare întregi de simboluri arhaice în opera lui Brâncuşi, pentru că Brâncuşi a înţeles, înaintea tuturor, cât de necesară era, în criza existenţială şi de originalitate a omenirii (criză care continuă as we speak), o întoarcere la originar, la esenţial. Vom găsi o întreagă hartă a inconştientului colectiv, pe care putem să o indexăm apoi alfabetic.
Dar oare ăsta era scopul lui Brâncuşi, cel care nu-i suporta pe disecanţii operei sale? Traducerea abisului în termeni coerenţi şi corecţi? Simbolistica e doar un aspect, o minoră manifestare conştientă şi erudită a mesajului. Dar cred că mesajul nu poate fi tradus în termenii actuali, degradaţi şi devalorizaţi. Ca muzica ce se înţelege doar în vis, mesajul lui Brâncuşi se adresează unor regiuni străvechi şi amorţite ale sufletului nostru, regiuni care astfel s-ar trezi din somnul lor milenar. Dacă ne străduim atât de mult să traducem şi să obiectivăm ceva ce e cu mult anterior amărâtei noastre limbi moderne, nu riscăm să stricăm totul, să diluăm printre vorbe fărâma atât de importantă de adevăr?

Nu vreau să spun că ar fi inutilă critica de artă. DIn contră, fără ea, ne-am pierde imediat, pentru că nici o operă de artă, cu excepţia probabilă a primelor opere de artă, cele făcute de omul primitiv, nu există de una singură, ci le înglobează pe toate cele ale precursorilor. Din perspectivă istorică, critica artei este indispensabilă. Însă că ei i-ar lipsi metodele ca să descifreze în sfârşit opera lui Brâncuşi sau a lui Bach, nu mă deranjează deloc. Cred că aşa e normal, şi mai mult, că alternativa e imposibilă.

Majoritatea celor ce s-au ocupat cu estetica modernă (de la Schopenhauer şi Croce la Borges), sunt de acord că alegoria este o greşeală estetică. N-are nici un sens să pretinzi că un banal rebus ar fi artă. Hermeneutica artei (brâncuşiene sau a altcuiva) porneşte însă de la premiza că orice operă de artă e un rebus. Un rebus întins pe mii de ani, totuşi un rebus. Şi riscă să piardă exact acel semnificant intraductibil, cel pentru care nu există explicaţie, singurul pe care e cu adevărat important să-l percepem.

Râd când mă văz aşa preţios în oglindă.