Ieri în tramvai s-a urcat un tânăr zdrenţuit, cu un acordeon stricat. A început să cânte un valse musette. Era foarte bun, şi lumea a prins a se legăna, în ciuda defecţiunilor acordeonului. Oameni diferiţi, cu tot soiul de vieţi, intersectate prin magia realităţii în acel tramvai şi în acel vals. Eu unul priveam pe geam la elegantele coup de fouet de pe o casă din Regina Maria.
Ajungând în dreptul meu, acordeonistul s-a oprit din cântat. Liniştea m-a făcut să-mi întorc ochii către ochii lui, negri ca o absenţă fertilă. Probabil că sufletul mi se întrezărea la orizontul pleoapelor, pentru că reîncepu să cânte, de data asta o manea aspră şi îndepărtată, cu un infinit de secunde mărite şi triluri altaice.
Poftim un leu, tu, cel ce ai bătut la Înalta Poartă a inimii mele, şi o să-ţi spun ce mi-a spus şi mie cineva, pe vremea când, la rândul meu, băteam drumurile cerşind pentru un pic de aur: mai ales, frate, să nu îţi cumperi pâine.
imi place ce scrii, ai multa imaginatie. E n-am da’ stiu s-o recunosc acolo unde e. Te trec in lista.
@Stroescu: “Toi, l’Auvergnat, quand tu mourras…”
Uite cu din astea mă omor
Ghrayada: mulţumesc foarte mult, dar nu am imaginaţie, să ştii, nu suficientă ca să depăşesc realitatea. Sunt un mare realist.
Zaza: ce să fac, sunt un tip abscons şi steril, dar ceva tre’ să fie bun la mine dacă te omor
Dvs sunteti. Dvs existati. Dvs scrieti. Nu sunteti un strain in casa Minervei.
Brava!
Mulţumesc frumos, dar sunt cam străin, că