Cronici tramvaice

Băi nene, blestemată fie orbirea sau dipreţul care ne împiedică să scriem cronica acestui spaţiu intermediar, al trecerii, acest purgatoriu care e tramvaiul.

Să vă povestesc, cu tot realismul de care sunt în stare şi fără nici cea mai mică exagerare, ce-am mai văzut ieri în tramvai. M-am urcat în el la Piaţa Rahova, şi m-am aşezat la geam lângă un străin vârstnic cu aspect de cărturar (mi-aduc aminte că nu mai ştiu cine zicea că, în Occident, intelectualii merg în centru cu tramvaiul).

La următoarea, s-a urcat o familie de ţigani. I-am remarcat pentru că aveau ochii albaştri, un albastru adânc, poate adâncit şi de expresiile lor triste. Au început să vorbească tare şi lamentativ, în vlax-rromani cu incluziuni româneşti. La un moment dat, unul dintre ei a zis: “mai bine am dispărea de pe faţa pământului”.

La Calea Ferentari s-a urcat în tramvai o creatură. Un fel de femeie, măsura cel mult 120 cm, rotundă, cu pielea extraordinar de albă. Într-o mână ţinea un săculeţ şi o iconiţă. S-a apropiat de ţiganii cu ochi albaştri şi a început să descrie cu cealaltă mână nişte cruci prin aer, bodogănind nearticulat. Prea abstraşi de tristeţea lor, ţiganii nu au băgat-o în seamă şi nu i-au dat bani. Atunci se întâmplară următoarele: creatura deschise o gură imensă, dotată cu mult mai mulţi dinţi decât e normal, îşi vârî în ea palma cu care făcuse cruci, şi şi-o muşcă cu putere. Apoi îşi umflă obrajii, şi prinse a-şi căra pumni în cap, scoţând ţipete scurte şi atavice.
Principiul originar era simplu şi ingenios: ori îmi daţi bani, ori îmi fac rău, că sunt cu capu. Dar lucrurile luară o întorsătură aparte.
Pentru că ţiganii trişti cu ochii albaştri se îngroziră. Oroarea superstiţioasă îi luă în stăpânire. Săriră în lături şi începură să-se crucească, întoarseră spatele piezei rele, ba chiar o femeie dintre ei începu să plângă. Un curent electric străbătu vagoanele. Cerşetoarea, cu o încruntătură cumplită, îşi reluă rondul, trecând pe la fiecare şi efectuându-şi ritualul vrăjitoresc. Atâta doar că acum nu mai era pitică. Era uriaşă. Fiecare călător îşi aşteptă rândul, unii cu ochii închişi, ca şi cum ar aştepta o lovitură a destinului. Mulţi au scos portofelele, fără ezitare, nevrând să rişte consecinţele nesupunerii. Toată lumea se închina. Trecurăm pe lângă biserica de la 11 iunie, şi o privirăm cu speranţa condamnatului. Când ajunse la mine, i-am spus că nu am nimic de dat şi m-am făcut că citesc ziarul mai departe. Şi vă jur că, deşi, prin forţa lucrurilor, am văzut destule şi credeam că am învăţat disciplina observării, mi-am auzit gândurile chircite intonînd o rugăciune.
Străinul de lângă mine, înlăcrimat, era un monument de uimire. M-am sprijinit pe alteritatea lui, şi asta m-a ajutat puţin.

Oricum, după ce cerşetoarea coborî, şi eu la Unirii, lumea îşi pierdu opacitatea reconfortantă pentru mai multe minute. Am trecut pe lângă femeia care vinde untul pământului, spânz şi lemnul câinelui, şi de pe taraba ei rădăcinile mi-au zâmbit omeneşte.