Către frontiere

Astăzi a fost o zi nasoală, iată nişte cuvinte cu care încep multe însemnări de blog, iar eu unul, de obicei, când văd cuvintele astea, nu mai cetesc şi restul postului, pentru că sunt un egoist şi vreau doar la bine, nu şi la rău. E, mint, îl cetesc oricum.

A început de dimineaţă, aveam programat să chiulesc de la spitalul unde lucrez acum special ca să ajung la o conferinţă a prof. Romilă, despre psihiatrie şi filozofie. (Prima dintr-o serie).
Deşi am lucrat un an şi jumătate la spitalul de psihiatrie, nu mai ajunsesem la el pornind din cartierul unde stau acum. Aşa că, sincer, habar n-aveam cum să ajung, nu exista nici un mijloc de transport direct, doar un traseu complicat, cu multe legături. Mi s-a părut mai uşor să merg pe jos, am crezut că ştiu cum.
Pentru că sunt foarte distrat, mereu uit că sunt foarte distrat. Că dacă ţineam minte, îmi dădeam seama că sunt prea distrat ca să dibuiesc din prima un traseu necunoscut prin periferia Bucureştiului.
Aşadar, la scurt timp după ce m-am avântat corps et âme în labirint, m-am rătăcit complet. Mi-a luat cam o oră de mers ca să îmi dau seama că habar n-am unde sunt. M-am trezit că mergeam pe un fel de bulevard fără case, al cărui capăt era prea îndepărtat ca să-l pot vedea, şi cu un orizont tremurând de căldură. Inutil să mai întreb pe foarte rarii pietoni ceva, ajunsesem prea departe şi nu mai cunoşteam limba vorbită în acele meleaguri. La un moment dat am ajuns pe o stradă pustie, ce purta numele de nereţinut al unuia dintre nenumăraţii sergenţi morţi în nenumăratele războaie. Strada aceasta, deşi era oficial stradă, conform plăcuţei ruginite, nu avea elementele unei străzi. Adică nu avea trotuare. Nici case, deşi nişte clădiri mute şi enigmatice existau. Şi, mai curios, nu exista nici măcar carosabil, între absenţele trotuarelor. Ci o cale ferată. Pe cuvânt, strada Sergentul Necunoscut e de fapt o cale ferată, pe care nu trece probabil nici un tren, dar creşte un codru de bălării.

Ca un gentilom sărăcit ce sunt, nu am privilegiul unui ceas. Singurul ceas decent din posesia mea a fost al bunicii mele, e elveţian, dar după ce a fost la mii de ceasornicari, s-a simţit din ce în ce mai rău, iar azi de dimineaţă (dacă într-adevăr cele ce vă povestesc s-au petrecut azi de dimineaţă, ceea ce nu ştiu sigur) arăta o oră la întâmplare din 1832. Aşa că habar n-am cât am umblat de nebun în cartierul părăsit, despre care nu mi-am dat seama decât că se află undeva la frontiera îndepărtată a Bucureştiului. Am dat peste nişte muncitori, cu priviri uimite şi muţi, care probabil munceau de când se născuseră la liniile de tramvai, deşi pe acolo nu trecea nici un tramvai, dar citisem că există triburi care lucrează la nesfârşit la liniile care se prelungesc către marginea lumii, căci nimeni nu trebuie şi nu poate să oprească tramvaiul, dar iar o să zică Victor că textele mele sunt cărtăresciene fiindcă vorbesc de tramvaie aşa că gata cu tramvaiele. Am pornit pe liniile strălucitoare către ceea ce părea a fi înapoi.

După cum ziceam, n-am nici un reper ca să vă pot spune exact cam cât a trecut până să întrezăresc un peisaj familiar, era capătul exterior al străzii legendă, strada care duce către inima mea, strada Veseliei. Ferentariul! I-am sărutat solul binecuvântat, şi m-am aruncat într-un autobuz ruginit plin de muncitoare de la vreo fabrică privatizată şi vândută ca fier vechi, dar unde muncitoarele încă se mai duc, că ce altceva să mai facă, ce m-a dus la Spitalul de Plămâni, unde cândva găsisem un sanctuar, şi ştiam că mereu pot afla acolo un prieten.

Ceva timp mai târziu, cu puteri reînnoite, păşeam pe şoseaua cu miros de brânză ce duce la spitalul de Psihiatrie. Desigur, prea târziu pentru conferinţă, dar dacă tot veneam de aşa de departe, măcar să-mi vizitez colegii. Ştiţi că ziceam în postul trecut despre vegetaţia de la spital? Ei bine, a fost tăiată toată conform normelor primăriei, iar păduricea verde cu ciocănitori e acum o mirişte pârjolită. Asta nu era nimic. Intrând pe unde intram de obicei, am mers puţin, şi m-am izbit de nişte garduri înalte, care nu fuseseră acolo pe vremea mea. Spitalul de alături, de ne-psihiatrie, şi-a ridicat fortificaţii, pasămite ca să nu-i mai deranjeze bieţii nebuni. Mi-aduc aminte, încă din mult lăudata facultate, cum aceşti îngeri nepsihiatri în halate albe ne învăţau ce groaznici sunt nebunii, asta dacă nu reuşeşti să faci mişto de ei, mi-aduc amite chiar de unul care m-a felicitat pentru alegerea mea profesională, că “la balamuc se râde cel mai mult” , dar iată că acum şi-au luat măsuri de siguranţă împotriva nebunilor, m-am agăţat de gard şi am început să-l zgudui şi au venit bodigarzii care m-au luat pe sus dar eu am dat de pământ cu toţi, desigur că asta e o minciună, în realitate n-am zguduit nici un gard, ci am făcut cuminte cale întoarsă şi am căutat o altă intrare.

Restul zilei a fost cu mult mai groaznic dar nici nu vi-l mai povestesc, întrucât acesta este un templu al înaltei ţinute ştiinţifice şi nu un loc unde să se văicărească toţi blegii.