Pregătisem o mică recenzie de carte, dar trebuie să o amân puţin. Ciudat lucru, frica. Are o existenţă proprie, extrem de palpabilă, ca o stânca, şi independentă de orice obiect.
Nu numai la frică mă refer, ci la orice delir. Îl cred pe Henri Ey când spune că orice experienţă delirantă şi halucinatorie este esenţialmente “negativă”, este un defect, o disoluţie, destructurare (etc.), şi NU o producţie, nu o creaţie, fie ea şi patologică. Merge mână în mână cu “privatio boni”, şi mi se pare de bun simţ.
Şi totuşi, oricine s-a întâlnit cu un delir ştie cât de puternic e. Un sistem de convingeri de nedărâmat, atât de sfidător şi de dens că aproape îl pipăi, îi simţi dureroasa prezenţa fizică. (Şi mai mult dacă nu eşti psihiatru, psihiatrii sunt orbi ca nişte instrumente de măsură, dacă nu e vorba de o persoană apropiată lor). O idee obişnuită, o creaţie omenească de orice fel e evanescentă şi diafană. Cum poate în schimb o lipsă să fie atât de reală? Rana din pântec e mărturia pumnalului. Pentru cine mărturiseşte delirul?
Aşadar Augustin avea dreptate: materia primă a lumii este vidul. Această însemnare există. Autorul ei – nu.
insemnarea ta ma duce cu gandul la durerea pe care o simte un amputat in membrul lipsa. IL DOARE ABSENTA LUI. il doare fizic in lipsa lui. Din unele marturii, se deduce ca membrul amputat este inca acolo ca o imagine cerebrala de nesters.
Intocmai. Sau, cum imi spunea un prieten, dragostea ne