Din nou despre uriaşi

Într-o însemnare mai veche a bestiarului mahalalei (însemnare care nu s-a păstrat ca atare pe site-ul actual, pentru că, nu ştiu de ce, baza de date furnizată ablog nu merge mai înapoi de februarie 2006, dar care se va regăsi într-o arhivă pe care o să o pun la rubrica “Pages”, dar nu vă mai plictisesc cu probleme tehnice), vă vorbeam despre uriaşi.

Citind în ultima vreme operele maestrului Alcofribas, abstractorul de chintesenţă, am aflat date noi despre acest subiect. Am aflat că aveam dreptate în unele privinţe, de exemplu că în mod clar uriaşii nu au fost exterminaţi la potop, ci trăiesc printre noi, în ciuda faptului că nici unul nu a încăput în Arca lui Noe, pentru că cel puţin unul, pe nume Hurtaly, a stat călare pe ea, ghidând-o. Mai aflăm că numele primului uriaş este Chalbroth, şi că Pantagruel descinde direct din el, după 60 de generaţii (le-am numărat). Toţi strămoşii în linie directă sunt menţionaţi de cronicar, şi printre numele ilustre ale acestei familii îl regăsim pe Atlas, Sisif, Goliat, Briar cel cu o sută de braţe (ăsta o fi vreun Vişnu?), Pore, cel înfrânt de Alexandru cel Mare, Happemousche (Înghitemuscă, l-aş traduce eu), inventatorul limbilor de bou afumate, căci înainte de el lumea le săra, ca pe jambon, Gallehault, inventatorul damigenei, etc.

Am avut dreptate şi când bănuiam că uriaşii ar fi trăi cu mult peste limita de o sută douăzeci de ani menţionată în Biblie, având în vedere că Gargantua, când s-a născut Pantagruel, avea “quatre cent quatre vingt quarante quatre” ani (provocare către cetitor: să vă văz cum traduceţi numărul ăsta).

Mă înşelam însă în ceea ce priveşte originea uriaşilor. Vă spuneam pe vremuri că, aşa cum ştim din scrieri pseudoepigrafice, din Cartea lui Enoch şi din Leptogeneză, precum şi dintr-un enigmatic verset din Facere (capitolul 6), uriaşii ar fi fost progeniturile rezultate din împerecherea femeilor oamenilor cu îngerii din ceata lui Semiazaz. Ei bine, Alcofribas are o altă părere: cică în vremi biblice, după ce sângele inocent al lui Abel a fost vărsat, pământul, absobindu-l, deveni dintr-o dată extrem de fertil, dând tot soiul de fructe gigante, mai cu seamă moşmoane. Nu râdeţi, moşmoanele există, Mespilus germanica, în franceză le zice “neffles”, Alcofribas le numeşte “mesles”. Iar oamenii s-au apucat să le mănânce, ceea ce a avut un efect neaşteptat, şi anume, gigantismul diverselor părţi ale corpului. În funcţie de sensibilitatea individuală, unora le-a crescut burta. Ei sunt strămoşii burtoşilor petrecăreţi de azi. Altora, le-a crescut spatele, şi din ei vine seminţia cocoşaţilor. Altora, le-a crescut falusul, dar aceştia au dispărut demult, după cum se plâng femeile. Etc. În sfârşit, o mică parte au crescut cu totul, şi aceştia sunt uriaşii de azi. Citind eu aceste consideraţii, care risipesc anatema biblică asupra uriaşilor, m-am gândit să le trec aici, în spirit ştiinţific, spre a nu se spune că părtinesc vreo părere spre dauna alteia sau că, mai rău, aş fi rasist sau aş perpetua prejudecăţi.

De altfel, teza duşmăniei dintre Uriaşi şi Dumnezeu este contestată vehement şi de autorul preferat al Zazei, într-o povestioară care m-a făcut să bocesc mai mult decât la Puiul lui Brătescu Voineşti.