Malacul din tramvai

Încă o istorioară din tramvai. Mai am până să dau de capătul tramvaiului.

M-am urcat în tramvaiul păcatelor mele şi m-am aşezat lângă geam, cu cartea. Din spatele meu se auzi o voce groasă: “Doamnăăă, doamnăăăăăă!”. M-am uitat: pe scaun, un bărbat de vreo 20 de ani, foarte înalt şi foarte bine făcut, cu palmele ca lopeţile, cu arcadele sprâncenoase proeminente, şi cu expresia naivă şi exotică a celor cu întârziere mintală. (Am descoperit de mult că nu numai inteligenţa e profundă, ci şi imbecilitatea, o, poate fi abisală. Folosesc termenul în sensul dat de Binet, nu în cel vulgar, jignitor. Dar divaghez).
Doamna interpelată, o gospodină cu sacoşe, păli de groază, şi nu se întoarse. Uriaşul întinse atunci o mână mai lungă ca Nilul şi o bătu pe umăr: “Doamnă, nu vreţi să staţi jos?”. Doamna răsuflă oarecum uşurată, îngăimă un refuz şi se topi iute undeva în spatele tramvaiului. Tânărul începu să se legene, stereotipia singurătăţii timpurii şi totale. Se uită la mine, iar eu iî zâmbii. Nu neapărat din bunătatea sufletului, ci pentru că am experienţa lui T., o cunoştinţă de pripas, cu o minte de 4 ani într-un corp de 40, care devine foarte trist şi mânios dacă nu îi zâmbesc şi nu îl salut când îl văd. Gigantul îmi prinse din zbor zâmbetul, şi răcni la mine: “Băiatuuuuuuuuu!”. “Da?” am răspuns. “Azi e ziua mea!”. “Bravo. La mulţi ani.”
În jurul nostru se făcuse un gol. Tânărul se ridică şi se duse la grupul cel mai apropiat de oameni, cărora le zise că afară e frumos. Oamenii, ca toţi oamenii civilizaţi, nu răspunseră şi se feriră cu prudenţă. Atunci tânărul, neavând încotro, se întoarse, la mine, îşi aplecă, din înalturi, capul, şi aproape că îşi lipi fruntea de a mea, tunând: “Azi e ziua mea.” Apoi se avântă cu agilitate afară din tramvai, şi se pierdu undeva pe strada Justiţiei.
Iar oamenii, pentru că tocmai treceam pe lângă biserica de pe 11 iunie, îşi făcură cu conştiinciozitate o porţie dublă de cruci, ca să se sfinţească tramvaiul şi să nu se mai urce uriaşi prin el.

Iar eu nu sunt un postmodernist sau nu ştiu ce, după cum această poveste banală şi ternă nu ascunde nici o morală, nici o predică. Este exact ceea ce am trăit azi de dimineaţă, în tramvaiul ce nu poate sfinţit, au détail près. Mă gândesc poate la părinţii ăia care au vrut ca fata lor să rămână veşnic un copil. Şi mai îmi pare rău că am fost singurul care i-a zâmbit malacului. Sunt convins că zâmbetul unei alte creaturi de tramvai, cum sunt eu, nu e nici pe departe la fel de valoros ca cel al unui om civilizat.

About The Author

7 thoughts on “Malacul din tramvai

  1. Asa cum ai scris tu “povestioara” ma amuza (“Uriaşul întinse atunci o mână mai lungă ca Nilul”) … dar pe de alta parte ma gandesc cu parere de rau la faptul ca aproape in fiecare tramvai gasim astfel de ” Uriasi “…

  2. E o poveste foarte trista.Malacul acela foarte inalt si cu palmele ca lopetile,e de fapt un copil care n-a stiut niciodata cand e ziua lui,n-a avut poate un tort de ziua lui,cadouri nici atat.poate ca nimeni nu i-a urat vreodata La multi ani!e ziua lui. Cred ca si-a dorit foarte putin,doar o urare.pacat ca oamenii nu stiu sa vada,nu simt ca semenul de langa ei are nevoie doar de o vorba buna;atata doar,si va fi fericit.E chiar asa de greu sa fim mai buni?

  3. Pinocchio, îmi pare rău că ai plâns. Dar aşa e, după cum uneori plouă, uneori se plânge. Lasă că e bine, e secetă mare.

  4. Gabi, cred că fericirea malacului e un mister la fel de mare ca şi a noastră şi o urare ar fi putut să fie suficientă, sau nu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.