Nu m-am speriat ieri de furtuna de ieri din Bucureşti, deşi eram afară, pentru că am trăit eu altele şi mai şi, şi pentru că oricum sunt din acelaşi material ca furtuna, adică 60% apă şi în rest sunt plin cu vânt, drept pentru care nu am fost surprins să văd că rămân pe loc, în timp ce umbrelele terasei unde stăteam cu şefa mea de la traduceri (care tocmai mă certa că m-am lenevit şi nu mai poate conta pe mine) îşi luau zborul, urmate destul de repede de clienţi şi de berile lor.
Puţin mai târziu eram lângă casa poporului, nici ţipenie de om în jur, nici măcar maşini, doar copacii care îşi azvârleau frunţile către Mecca şi stafia lui Ceauşescu bâlbâindu-se din mastodont.
M-am întristat însă un pic mai târziu, ajungând în Rahova, trecând pe lângă piaţa de flori. Vijelia împrăştiase florile pe toată strada, de abia răzbeau tramvaiele troienele vegetale, iar ţigăncile îşi smulgeau perii din cap proferând către Patriarhie străvechi cuvinte indoeuropene.
M-am urcat în tramvaiul plin de apă şi m-am scuturat de tuberoze. Alături de mine, o fată de prin cartier privea pierdută prin geamul aburit. La un moment dat, scoase un oftat lung, şi scrise cu arătătorul pe ceaţa geamului (citez întocmai): “TECHERO”.
Ajuns acasă, mi-am dat seama că balconul mirosea a pipi de pisică, ca în curtea aia din Cometei, localnicii o ştiu bine. Dar mâţa nu m-a aşteptat; pesemne că părăsise refugiul de îndată ce vântul se oprise.
“ca în curtea aia din Cometei”…. Sfinte dumnezeule, Vlad, tu îţi mai aduci aminte? 🙂
Aminte de ce? Hei, nu ma lasati pe dinafara! Mor de curiozitate!
🙂
Din fericire (?) nu dureaza prea mult timp 🙂
A, nu aşa se răspunde la o invitaţie la masă, huh? 🙂
😀 Bucuroasa de oaspeti!
R: nu copiii murdari ma deranjeaza, parintii lor ma scot din minti. Si din cand in cand imi mai vars nervii (pe net, nu in fata lor), fie ca am dreptul (sa-i judec – cum zici tu, sa ma plang – cum zic eu), fie ca nu.
Stiu ca boala nu-i nicio bucurie, dar macar poate fi interesanta. Mizeria, in schimb, ma plictiseste si ma enerveaza.
Alimori, esti sigura ca ai nimerit blogul corect? 🙂
L-a nimerit, doar ca imi raspunde la un comentariu pe care l-am lasat pe blogul dumneai.
Vlad, dreptul de a judeca este unul dintre cele inalienabile. Este ipocrit sa spui ca nu judeci. Si cel mai strain dintre cei pe care viata îi face sa treaca pe lînga noi, tot îl “judecam”, macar superficial, dintr-o privire. Ceea ce nu pot, personal, este de a-l condamna. Nici daca l-as cunoaste bine, tot nu-mi recunosc dreptul de a-l condamna, nici cum de a-i impune opinia mea. De aceea societatea civilizata a creat justitia – evident termenul de civilizat fiind în permanenta amendat – totul trebuie pus în contextul de origine. Lapidarea nu mai poate fi o dovada de civilizatie, ba chiar nu stiu daca a fost vre-o data. Dar aceleasi mâini cultivau si trandafiri în deşert. Faptul ca nu vrei sa te pronunti asupra “Logofatului”, nu înseamna ca nu-l judeci – nu pot sa cred – ci numai ca nu vrei sa-l condamni public – lucu cât se poate de onorabil. Problema, caci ramâne totusi una, este ce ne facem cu comorile de onorabilitate acumulate ? La un moment ar putea sa devina prea grele de dus în spate. Si atunci le trecem în fata si devin “Memorii” 🙂
Păi defineşte “a judeca”. Dacă te referi la o apreciere, folosind metode raţionale şi toate datele disponibile, io zic că e mai bine să nu judeci în necunoştinţă de cauză. Şi trebuie să recunoaştem: niciodată nu avem toate datele. Je dirais même plus: că nu ştim niciodată nimic. A, că poţi să faci aprecieri temporare, sigur, ar fi imposibil să fie altfel, dar “a judeca” mi se pare un cuvânt serios. Moreover, ca medic, să judeci oamenii e un proces suficient de delicat şi cu destule implicaţii etice încât, eu unul, să încerc să îl practic cât mai puţin. Atenţiune, doar încerc, asta nu înseamnă că şi reuşesc mereu. Totuşi, io zic că am făcut câţiva paşi mari în direcţia asta, de când sunt rezident.
Furthermore, judecata implică, paradoxal, să fii subiectiv, nu în sensul de “părtinitor”, ci în sensul că, prin definiţie, când judeci, reprezinţi un punct de vedere. Şi, din nou, ceea ce mie îmi place să încerc este să nu reprezint nici un punct de vedere. Să fie ca şi când nu aş exista. De abia atunci lucrurile pot deveni interesante. Dar, din nou, aş fi cu adevărat ipocrit să spun că reuşesc.
“E şi ei oameni. Faptul că io n-am impetigo nu mă face un om mai bun, nici nu îmi dă dreptul să îi judec. ” Nu este vorba de drept. Este un proces obiectiv, chiar daca bazele sânt subiective – deci trebuie reactualizat în permanenta. In cazul de fata a judeca ar fi sinonim de clasifica, aranja într-un sertar. Pentru a “gândi” avem întotdeauna nevoie de un “model” al lumii înconjuratoare. El nu poate fi decât aproximativ si deci reactualizabil. Pozitionarea noastra fata de model este o judecata implicita. Enuntarea poate deveni o condamnare, în functie de cercul de difuziune.
Mai exact, un echivalent pentru a judeca ar fi apréhender. Deci cred ca sântem de acord pâna la punctul de a te situa ca observator extern, impartial. Nu cred ca este posibil. Procesul însusi fiind personal, as numi ceea ce încerci sa faci sa apara ca o neutralitate binevoitoare – teama de a asuma o pozitie care sa te implice. Nu este decât o opinie. Nu subîntelege nici-o condamnare 🙂