Ieri în tramvai, la ora când lumea se întoarce pe la case.
Mai întâi a fost un pitic cu întârziere mintală, unul dintre acele blânde creaturi veşnic zâmibitoare ce tot apar în tramvaie şi în însemnările mele. S-a urcat grăbit, şi a ocupat un scaun.
La următoarea, s-a urcat un ţigan, cu un copil într-unul din braţe, cu celălalt cărând o ciudată tricicletă galbenă, cu copertină cu pătrăţele şi coş de bagaje. Ţiganului puteai să-i numeri coastele, în cap părul era albit prematur, pe braţul stâng avea un tatuaj, două roze îngemănate ce încadrau inscripţia “RAMON ŞI IZOLDA”, părea binedispus şi mândru de poverile din braţele sale. Copilul avea vreo doi ani, era frenetic, vroia să apese pe toate butoanele şi beculeţele aparatelor de taxat.
Piticul, zâmbind în permanenţă, s-a ridicat repede şi i-a lăsat locul tatălui cu tricicleta. Acesta a pus pe scaun copilul, apoi i s-a adresat piticului zâmbitor: “Mulţumesc, să-ţi dea Dumnezeu sănătate”. Piticul i-a răspuns cu zâmbet de poveste.
La următoarea, s-a urcat un puşti. Îl ştiu deja, are cel mult 10 ani, cară în spate un rucsac imens, şi vinde după-amiaza în tramvai şerveţele şi leucoplast cu rivanol. De abia îşi începuse litania (“şerveţele-avem, leucoplast cu rivanol avem”), că observă minunata triciletă galbenă cu copertină. Se apropie de ea şi o privi cu gura căscată de admiraţie. Copilul de pe scaun scoase din sân o bucată de pâine pe care i-o întinse vânzătorului de şerveţele, dar era mult prea fascinat de tricicletă. O mângâie cu prudenţă. Îl întrebă ceva pe tată, n-am auzit ce, nici ce i s-a răspuns, dar e clar că acesta din urmă nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. La un moment dat, cu un aer misterios, scoase din coşul tricicletei o păpuşă, tot galbenă. În spate avea o cheie, iar în loc de cap rămăsese doar o tijă de metal. Întoarse cheia, şi o puse la urechea puştiului cu şerveţele, sperând să-l impresioneze şi mai mult, însă tricicleta rămase cea mai râvnită.
După un timp, puştiul îşi aranjă rucsacul de atlas şi plecă, oftând, ştiind că dorinţele nu fac decât să îţi roadă sufletul. Ţiganul îi strigă “ai grijă de tine, bă”, iar la staţia următoare îşi luă copilul şi tricicleta şi coborî. I-am urmărit pe geam, se urcară în alt tramvai, unul mult mai grozav, acela care merge în Ferentari, cartierul întins precum marea.
tare faine povestioarele acestea din tramvai….am dat din intimplare peste blog…si mi-a placut….da, acesta e bucurestiul marunt si adevarat….
Alta povestioara, nu din tramvai, ci din autobuzul 178, cu care mergeam pe atunci acasa. Era o caldura nebuna, cam ca zilele astea, pe la vreo 2 dupa-masa (tocmai iesisem de la cursuri), si Crangasiul era in demolare si praf. Anii ’80. La inghesuiala, disperate, doua cucoane s-au luat la cearta. Au inceput intr-un moderato pierdut in huruit de motor si hartoape; apoi un crescendo incepu sa atraga atentia calatorilor nedumeriti; in fine, punctul culminant: Cum dateam coltul pe bulevardul Constructorilor, una dintre ele arunca argumentul suprem ca pe bomba de la Hiroshima: “Cum vorbesti cu mine?! Ca eu am invatat si am facut facultate!” Trei fete cucuiete raspund in cor: “See veeeede.”
am auzit ca si-a facut cretzu blog….
Da, nene, am văzut şi eu. Dacă îl ţine pe cretzu, ar putea să fie cel mai tare blog din câte se există.
suuper tare!!!! felicitari de idee, si daca cretzu mai are perioade in care-i prea tare ocupat ar putea sa mai scrie safta p-acolo, zic si io
🙂 asa am zis si eu.
Am aflat intamplator, si-a schimbat semnatura pe vizuina vad… citeam posturile lui luci si asa am dat de el….
O simpla plimbare in Bucuresti este o aventura pentru cei care nu sunt din capitala…
Misto post-ul.
🙂