De-a lungul vastelor cercetări pe care le-am întreprins în domeniul teoriei şi practicii dragostei, precum şi în travaliul elaborării (ce părere aveţi de pleonasmul ăsta? sunt foarte mândru de el) unui sistem coerent şi ştiinţific de studiu amoros, una dintre enigmele de care m-am pocnit periodic a fost dezechilibrul de frumuseţe.
Adicătelea, fetele sunt frumoase. Toate, în moduri care sunt, simultan, aceleaşi şi diferite (ceea ce le face obiect de studiu al antropologiei, căci antropologia cică vrea să cunoască în ce măsură un altul e la fel şi diferit, şi unde mai pui că oximoron din ăsta nu găseşti oriunde). În timp ce băieţii nu sunt frumoşi, domnule. Niciunul. Sau extrem de puţin, şi atunci probabil că avem de-a face cu reflexia (sau reflexiile) unei cu totul alte frumuseţi, ce nu aparţine băiatului în cauză (a se vedea şi El acercamiento a Almotásim de Mir Bahadur Alí).
Încât m-am văzut nevoit să trag două concluzii de neocolit: (1) orice frumuseţe e feminină, un tablou, un preludiu de Bach, un răsărit de Soare, o surpriză Turbo, etc., şi (2) fie dragostea nu are nimic de-a face cu frumuseţea, fie fetele nu iubesc niciodată. Pentru că, deşi se poate spune că băieţii iubesc fetele pentru că sunt frumoase, în schimb de ce naiba i-ar iubi fetele pe băieţi? Totuşi, se pare că fetele iubesc şi ele pe băieţi, iar dragostea, empiric, are totul de-a face cu frumuseţea. Paradoxa ne pândeşte de după uşă. Aşa că asta este întrebarea pe care ţi-o pun dumitale, cetitoriule. De ce iubesc fetele pe băieţi?
Io cred că am găsit un răspuns care ocoleşte paradoxul. Din acelaşi motiv pentru care sunt iubite: pentru că sunt frumoase. Dar aştept şi părerile domniilor voastre.
