Înainte, aveam o problemă. Eram gurmand de oameni. Când vedeam un om care îmi plăcea, pur şi simplu nu mă puteam abţine: mă repezeam în el, şi îl mâncam cu totul, dintr-o înghiţitură. Fără nici o rezervă, fără pic de bun simţ sau de maniere de masă. Şi asta ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar adesea mi se întâmpla să dau gata un platou întreg de oameni. Mamăă, dacă mergeam la o nuntă, de exemplu, unde erau mulţi oameni la un loc, păi rareori mai rămâneau doi-trei la sfârşit, şi pentru alţii.
Degeaba îmi spunea mama, Vlad, învaţă să manânci politicos, ia un om, taie câte o bucăţică mică din el şi mestec-o pe îndelete. Nu eram în stare. Şi nu voiam nici să las pentru mai târziu. Eram priceput, degeaba fugeau oamenii care încotro când mă vedeau cu gura imensă deschisă, de putea să încapă în ea un măgar de parcă ar fi fost o boabă de piper. Învăţasem cum să-i păcălesc, şi până la urmă tot îi haleam.
Desigur, nu toţi oamenii sunt uşori, unii îmi picau precum un bolovan, de zăceam câte o săptămână cu groaznice dureri de burtă şi fiere, dar nu regretam, o luam oricând de la început cu aceeaşi oameni indigeşti. Mai bine să-ţi fie rău decât să-ţi pară rău, zice infinita înţelepciune populară. Cu unii oameni, în care cele omeneşti erau mai fermentate, mă îmbătam, de parcă ar fi fost palincă, sau vin, sau rom, sau bere mânăstirească.
Un alt efect advers era că prânzurile mele pantagruelice deveneau, prin anabolism, parte din mine, de nici nu îmi mai dădeam seama unde mă terminam eu-eu, şi unde începeau oamenii pe care îi asimilasem. Desigur, asta comporta şi avantaje: când deschideam gura şi ziceam câte o gogomănie, puteam oricând să dau vina pe un prânz: “n-am fost io, a fost Gigel, pe care l-am mâncat acum două săptămâni”.
Însă în ultima vreme devenisem de o obezitate sufletească inacceptabilă, trebuia să fac ceva.
Aşa că am început un regim. Mănânc foarte puţin, doar un om pe lună. Gust foarte puţin din el, atât de puţin încât nici nu-şi dă seama că a fost gustat. Apoi savurez porţia după-amiezi întregi, o plimb prin toate ungherele palatului, observ cum se schimbă gustul în funcţie de papilele stimulate sau de decorul ospăţului. În acest fel, oamenii pot dura foarte mult, practic la nesfârşit, pentru că nu o mai iau la sănătoasa, şi se regenerază, e ca şi cum aş culege prunele, în loc să tai copacul cu totul. Oamenii indigeşti devin mult mai digeşti. Deja am devenit mult mai subţire şi graţios, sunt de un rafinament şi de o elevare aristocratică, acum poci să ies în lume fără să-mi fie ruşine, şi toată lumea zice: “Ce băiat rafinat şi elevat”.
ce post interesant 🙂
“Bere manastireasca”… Mmm, les peres trappistes!
In alta ordine de idei, te rog sa-mi spui si mie daca ai reusit performanta pe care o descrii mai sus in urma unor indelungate si dificile exercitii spirituale (pe care, in acest caz, te voi ruga sa mi le prescrii), sau daca a venit asa, de la sine. Ca si eu am obiceiul de a devora oamenii de la primele intalniri, iar dupa ce ii epuizez (foarte repede) de partile carnoase si nu mai ramane decat scheletul – evident, ma plictisesc de ei. Si caut oameni inca si mai carnosi, inepuizabili – ca acea masa din povestile romanesti pe care era suficient s-o intinzi, ca sa se umple de bucate ce nu se terminau, oricat ai fi mancat. (Desi preferata mea era punga din care puteai scoate oricati galbeni pofteai, la nesfarsit. Una din asta mi-as fi dorit sa am, dimpreuna cu o sabie Jedi. Sa vezi ce-as mai fi transformat lumea in bine!)
Acum te-ai maturizat.Stii ca daca savurezi mancarea,adica omul pe care l-ai mancat,scoti din el totul si-ti ramane intiparit in memorie.Cand mancai prea multi odata,cred ca ii mai amestecai,faceai un ghiveci din ei daca nu-i savurai si-i inghiteai pe nerasuflate.Iti spun si eu:”Ce baiat rafinat si elevat!”
🙂 da, nu stiu inca cum se numesc oamenii care papa alti oameni fara a fi canibali (…) Regimul este recomandat (probabil)atunci cand metabolismul este prea lent sau prea rapid (tu trebuie sa sti mai bine).Iti raspund felicitandu-te, bucurandu-ma pentru tine, laudand totodata elevarea ta aristocrata, invidiindu-ti putin “cruzimea” de “a manca” oameni vii si “stomacul” suplu care ii poate digera, eu nefiind decat un “necrofag”, care iti scrie aceste randuri in pauza dintre mase a caror meniu este un mort suculent si racoritor pe caldurile aistea.
Urarea mea de incheiere este: Sa ai parte de un regim “sanatos”!
Andrei trebuie sa fi vorbit ca preotul intilnit cindva in tren, in drum spre o inmormintare: Saru’ mâna, parinte, ce mai faci? Pai ce sa fac, ma duc si eu pâna in satul vecin, la o racitura.
corecturi de rigoare
nu “aristocrata” – ci “aristocratica”
nu “mase a” -ci “mese, al”
pt Pinocchio – daca spui tu…, eu stiu doar sa vorbesc in felul meu,
dar consider ca trebuie sa-i dai un raspuns lui vlad cu privire la ce a scris el pt ca este blogul sau si nu un forum, iar comentariile trebuie sa fie in legatura cu subiectul blogului, conteaza cu mult mai putin cum vorbesc eu, deoarece raspunsul nu trebuie sa fie legat de comment-ul meu, ci de cel al blogului.
Andrei, comentariile de aici pot sa fie legate de orice. Daca discutati intre voi, nu poate decat sa-mi faca placere.
Racitura mea (adica a preotului aluia) trebuie sa fi avut si ea de a face cu mincatul de oameni, asa ca nu eram tocmai off-topic, iar raspunsul la postingul lui Vlad era indirect. Dar ai dreptate, noblesse oblige. Vlad: Esti o gazda desavirsita, stiu eu de ce te vizitez zilnic de la o vreme 😉
Ca să-l citez pe fane bloghistu: ce-i aia off topic?
vreau doar sa multumesc pentru savoare…incantator si oblojitor.
Ha! Asterion scrie pe tine!
Care, nene, ăla al lui Borges?
Iezagt!
A., ce-am mai rââââs, dar, cu o mie de procese de conştiinţă, ţi-am şters comentariul. Şi, domnule poliţist care monitorizezi blogul meu, să ştii că A. glumea.
Mă duc să mai suflu în iaurt.
Sunteti dur, nenea! Partea proasta e ca nici eu nu-l mai am, sa ma mai hlizesc nitel. Sa vedem, poate a ramas in cache-ul Google…
Hehe, nu e nici în Google cache, că am hotărât de ceva timp să blochez google.
Degeaba. Focurile de padure se propaga si de la o radacina la alta, subteran. Intre grecii amatori de cacao si cadânele întarcate cu chimarrão, reputatia mahalalei pericliteaza 🙂
În momentul în care o să pericliteze prea tare, o desfiinţez, şi gata.
O data muscat din mar este prea târziu. Dar ramâne tentatia paginii neîntinate. Cu alte cuvinte – mañana sera otra dia, but this is another story, în fiecare zi o noua viata… 🙂
Iertare ! Marina Yaguello – Le sexe des mots (Point Vrgule) 🙁
Stroescule, să nu cumva să faci aşa ceva… noi la cafea ce mai citim?