Despre care atei îmi plac mie şi despre cum oamenii pot vedea doar ceea ce nu este

Mai întâi, trebuie să spun că îi iubesc pe atei, mai ales pe un anumit tip de atei, şi anume ateii prin credinţă. Îmi plac ceii care nu cred pentru că nu cred, şi asta e credinţa lor. Dacă nu aş face-o, aş fi un pseudocreştin, nu atât pentru că mi se cere să îmi iubesc duşmanul (aceşti oameni îmi sunt prieteni), ci, cu cuvintele lui Chesterton, pentru că “it is useless for a man to read his Bible unless he also reads everybody else’s Bible. A printer reads a Bible for misprints. A Mormon reads his Bible, and finds polygamy; a Christian Scientist reads his, and finds we have no arms and legs.” Într-adevăr, există şi o Biblie a ateilor, identică în text cu celelalte menţionate aici, şi să o ignor ar fi un păcat. Chiar şi aşa, nici teama de păcatul ignoranţei nu este lucrul care mă apropie de ateii credincioşi. Ci altceva, poate că dragostea lor de viaţă şi de oameni, o dragoste plină de disperare şi de carpe diem (ceea ce e un pleonasm). Poate că aţi observat: nu există urmă de mizantropie la ei, nici de malignitate de orice fel. Bunătatea lor e una autentică, pentru că nu cere nici un fel de recompensă. Singura ură de care sunt în stare e ura faţă de ei înşişi, de absurditatea lor, dar asta le trece repede, cu tinereţea. Ar fi multe de spus despre această sectă aparte care umblă Pământul, misterul lor e mare, blogul şi mintea mea sunt prea mici.

Mai există şi alţi atei, se numesc impropriu “atei raţionali”, sau “libertini”, şi aceştia îmi plac mult mai puţin. Ei susţin că au ajuns la convingerea că Dumnezeu nu există în urma unei deducţii raţionale. În mare, principala dovadă raţională a inexistenţei lui Dumnezeu ar fi lipsa oricărei dovezi că Dumnezeu ar exista, ceea ce e o gravă eroare logică. Pot la fel de bine să vine eu şi să zic: Dumnezeu există, pentru că nu există nici o dovadă irefutabilă că nu există. Păi ce, chiar nu există. Russel, nu ateu convins, dar nu unul raţional, zicea că nu există nici o dovadă că ipoteza omfalică e falsă (adică ipoteza că lumea a fost creată gata îmbătrânită, eventual acum 5 minute, că toate amintirile noastre sunt false şi mărturiile trecutului sunt fabricate). Bineînţeles, ipoteza omfalică şi variantele ei presupun un Dumnezeu regizor, un demiurg mistificator, şi, cum nu poate fi dovedit contrariul ei, aş putea să zic că acest zeu mincinos există, na. Ceea ce desigur, ar fi fals, ziceţi voi. De unde ştiţi voi că e fals? Că doar nu aveţi argumente irefutabile. Înseamnă că aveţi credinţă, chiar dacă habar nu aveaţi de ea, sau îi spuneaţi “bun simţ”, fără să ştiţi că “bun simţ” e doar un alt cuvânt pentru suflet, decât dacă aţi citit Dulcea Mahala.

Tot bunul simţ, şi nici o dovadă reală, îmi zice mie altceva. Ca să vă spun ce, o să vă povestesc cum doctorul P., la una din cafelele noastre infinite, mi-a zis ceva de genul: “Trebuie să recunoşti că o dragoste neîmplintă e mult mai intensă decât una împlinită”. Asta m-a pus pe gânduri. Dragostea neîmplinită nu e mai intensă decât cea neîmplinită, asta e evident, însă ea e resimţită mai intens de îndrăgostit. După cum o mână întreagă e mult mai valoroasă decât o mână ruptă, însă mâna ruptă e resimţită mult mai intens de posesorul ei. Într-adevăr, mintea noastră percepe mult mai bine lucrurile rele. Se spune că adevărata artă de calitate iese din suferinţă. Nimic mai neadevărat. cea mai valoroasă artă iese din fericire, doar că e mult mai rară şi mai ermetică. Arta născută din suferinţă e la îndemână, pentru că organele noastre estetice sunt mult mai permeabile la rău. E drept că până la urmă ne obişnuim cu orice lucru, bun sau rău, şi dacă ne obişnuim cu un lucru, acel lucru devine invizibil, e ca şi cum n-ar fi, dar el este, doar că nu-l vedem noi. Şi cu lucrurile bune ne obişnuim mult mai repede decât cu cele rele, iată un alt truism.
De asta orice miracol durează 3 zile. Ar dura el mai mult, dar după 3 zile nu l-ar mai vedea nimeni. În schimb, dacă dispare, asta e un lucru rău, care va fi văzut de toată lumea pentru multă vreme şi va fi o dovadă de netăgăduit a existenţei miracolului.
Suspiciunea mea este că din cauza asta Dumnezeu nu prea mai face minuni. Adică, de făcut, face multe, dar nu le vede nimenea. Uneori, zărim marea, şi ne cuprinde o tresărire aproape religioasă, deşi fără vreun zeu imediat. E sentimentul oceanic al lui Romain Rolland şi al lui Freud. Orbirea noastră ne face să avem nevoie de ditamai oceanul ca să simţim aşa ceva, când de fapt ar trebui să îl simţim atunci când vedem un fluture, sau când facem un pas, sau când dormim, sau când existăm, sau oricând. Dacă Dumnezeu s-ar apuca să facă minuni suplimentare la cerea noastră, El ar deveni din ce în ce mai invizibil, şi noi din ce în ce mai orbi. Cum Dumnezeu e fără margini, şi orbirea noastră ar deveni fără margini. Aşadar, Dumnezeu preferă să nu facă minuni, să fie absent. Absenţa lui e singurul lucru care ne alimentează credinţa şi ne deschide ochii.

Sf. Augustin zicea că ceea ce e rău, de fapt, înseamă ceea ce nu există. Iar noi oamenii, simţim pregnant ce e rău. Presupun că există un rost pentru această proprietate ciudată a omului, de a vedea mi toată viaţa doar ce nu există. Poate că, după ce Adam a avut sarcina să dea un nume tuturor celor ce sunt, rostul nostru este mult mai vast, de a numi tot ceea ce nu este.