Digul

Acum cam vreo o mie de ani, în zilele sultanului Mahmud Ibn Sabuktegin Gaznavidul, exista în Persia un sat, numit Tus, unde seceta secera oamenii de tare multă vreme. Desigur, prin Tus trecea un râu, dar ca să îi foloseşti apele zgârcite pentru irigaţii , era nevoie să fie îndiguit, ceea ce ar fi costat mult prea mult pentru băştinaşi, care erau tare săraci. Un mic şi bătrân proprietar de pământ, pe nume Hakim Abu’l Kasim se sătură într-o zi şi porni să ceară bani sultanului, pentru dig. Nu de pomană: se oferi să scrie o cronică a tuturor şahilor, de la începutul lumii, în versuri, ceea ce îi amuză foarte tare pe cei trei poeţi ai curţii, care ziceau că aşa ceva nu se poate. Abu’l Kasim nu se tulbură, ci scoase, de faţă cu sultanul, nişte rime atât de măiastre, încât Lumina Luminilor, Mahmud Ibn Sabuktegin Gaznavidul, fu convins că acele rime veneau direct din Rai, şi aşa îl şi porecli pe bătrân, Firdousi, adică Raiul, şi îl angajă pe dată, pe o leafă de o mie de galbeni pentru fiecare o mie de versuri, plătibili la terminarea operei. Hakim Abu’l Kasim Firdousi se puse pe treabă, şi termină după treizeci de ani cronica Şah Namè, de o sută de mii de versuri. Între timp, îşi atrase ura şi invidia majorităţii curtenilor, şi numai talentul incredibil îi apără sănătatea. Ceea ce duşmanii săi reuşiră totuşi să facă, fu să-l convingă pe sultan că o sută de mii de galbeni era mult prea mult, aşa că Preaslăvitul îi dădu la sfârşit doar şaizeci de mii de arginţi. Firdousi îi transmise sultanului câteva dulci rime despre mama Măriei Sale, cu arginţii îşi cumpără o bere şi făcu o baie la baia publică, apoi plecă amărât în exil, urmărit peste tot de ofuscarea lui Mahmud Ibn Sabuktegin Gaznavidul. Muri la el acasă, pe aceeaşi secetă cumplită, la peste nouăzeci de ani, blestemat chiar şi de sătenii lui, căci scrisese versuri de laudă adoratorilor focului.

Între timp, sultanului îi păru rău, şi îi trimise plata cuvenită. Mai rămăsese doar o fată a lui Firdousi, care mai întâi îi spuse sultanului unde să-şi îndese banii, dar mai apoi îşi aduse aminte de secetă şi luă cei o sută de mii de galbeni, cu care construi digul mult dorit. Iar gloria lui Firdousi nu mai avu margini, ceea ce pe Firdousi îl lăsă rece.

Acuma, de ce v-am povestit eu asta. Mă gândeam zilele trecute, de ce scriu. Scriu, pentru că poate am impresia că aş avea ceva de scris. Apoi mi-am adus aminte istoria lui Firdousi, care şi-a început opera când avea şaizeci de ani, şi a terminat-o la nouăzeci. Cum naiba io, care încă nu am treizeci, să am pretenţia că aş avea ceva de scris? Mai mult, pe Firdousi nici măcar asta nu îl interesa, el vroia doar să facă un dig. Eu nu am niciun dig de făcut.

Uneori mi-e tare ruşine că scriu.