Moartea e un copil

Grădina de când eram mic se termina cu cimitirul de lângă lac. Din totdeauna moartea se plimba pe acolo, era la ea acasă, nu puteai să o distingi de vecinii din grădinile învecinate, care îşi pliveau şi ei straturile. Nu ştiu de ce lumea îşi imaginează locuinţa morţii ca fiind un loc groaznic, nu e aşa, poate doar locul ei de muncă. Desigur, când eram mic-mic eram înspăimântat, deşi nu aveam de ce, serios. La ea acasă, moartea e mult mai blândă, e chiar bine să fii pe acolo, te lasă să trăieşti şi o sută de ani. Când am mai crescut, mi-a mai trecut din teamă, stăteam de vorbă în grădină despre una şi alta, şi ne jucam împreună, fiindcă moartea e un copil. Pentru că toată lumea din grădina de când eram mic şi din vecinătate era foarte bătrână, mereu reveneam aici în scurte vacanţe prilejuite de înmormântări şi parastase. Unul câte unul, se duceau toţi, şi când a murit şi ultimul, a fost prima şi ultima dată când am văzut moartea supărată. Probabil simţea şi ea că vacanţa se termina. Eu eram într-a doişpea şi îmi luasem cu mine cartea de biologie, că învăţam pentru admiterea la facultate. Era un frig din ăla, şi mirosea ceva ameninţător de dulce, şi noi mâncarăm peşti prăjiţi şi daţi prin mălai şi spuserăm glume zgomotoase încercând să trezim cadavrul drag de pe masă. Dar nimic nu putu să schimbe proasta dispoziţie a morţii. Câteva luni mai târziu, casa rămasă pustie era invadată de şobolani, mamă ce-am mai tras până i-am exterminat, şi a trebuit să aducem chiriaşi, care au vopsit pereţii în verde cu picăţele.

Apoi anii au continuat să treacă în linişte, casă după casă au rămas pustii şi moartea redeveni copilul jucăuş de altădată. Din păcate, eu sunt cel care a crescut, şi de fiecare dată când mă întorceam în grădina de când eram mic aveam din ce în ce mai puţin chef de joacă, şi nu mai rămăsese de mult nici un copil prin pustietatea aia, decât în cimitir, astfel încât până la urmă moartea mă abandonă şi îşi făcu un nou grup de zbenguială, cu nişte stafii.

Ultima dată când am fost, mă cuprinsese o tristeţe din aia blegoasă de care au oamenii mari, şi în casa goală şi mare, ce urma să fie vândută, tare aş fi vrut şi eu nişte stafii. În acea vară m-am plimbat mult pe dealuri şi printre morminte, în paradisul care niciodată nu a fost al meu cu adevărat, căci noi, bucureştenii, murim în alt fel, cu claxoane, şi niciodată moartea nu stă la masă, pleacă repede, departe de zgomote, în grădina ei unde acuma io nu mai am voie, şi ne lasă singuri.