Vehiculele pe care îndrăgostirea le împrumută sunt mai variate decât s-ar crede.
Primul, şi cel mai important în zilele noastre, este însuşi obiectul îndrăgostirii. Cu alte cuvinte, pentru a te îndrăgosti de cineva, trebuie mai întâi să ai un contact nemijlocit cu acel cineva. De exemplu, să-l vezi la serviciu, pe stradă, etc. Uneori, contactul poate fi foarte scurt: c’est le coup de foudre. Criticii lui coup de foudre aduc argumentul, rezonabil, că durata de contact este prea scurtă ca îndrăgostirea să aibă baze reale. Cu alte cuvinte, ei pleacă de la prezumţia că îndrăgostirea este un proces intern de prelucrare a unor date: primeşti datele ( e frumoasă, e deşteaptă, face gropiţe când râde, etc.), le prelucrezi conform unor algoritmi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, şi ca rezultat te îndrăgosteşti sau nu. În coup de foudre, sărăcia de date face imposibilă îndrăgositrea: ar fi deci vorba de o mistificare.
Aceşti critici, oameni serioşi, sunt ei înşişi victimele unei sărăcii de date. Dacă ar fi mai informaţi, ar vedea că îndrăgostirea se poate întâmpla fără contactul dintre viitorii îndrăgostiţi. Nu mă miră fenomenul, adesea persiflat, al îndrăgostirii online, atâta timp cât au existat culturi în care era suficient să auzi o poveste despre o femeie, ca să te îndrăgosteşti de ea. În Islamul clasic, având în vedere barierele ce ascund femeia de mediul exterior, îndrăgostirea apare frecvent în absenţa oricărei întâlniri şi oricărei comunicări directe. Descrierile feminine din Kitab alf layla wa layla sunt atât de elaborate şi de grăitoare tocmai din acest motiv, pentru că la origini, aşa trebuiau să fie, ca să permită îndrăgostirea. În Persia mazdeiană, şahul cu părul alb Zal se îndrăgosteşte de prinţesa Rudabé fără să o fi văzut, doar din relatările altora, şi acelaşi lucru îl păţeşte Rudabé însăşi.
Am avut ocazia să observ eu însumi un alt caz de îndrăgostire mediată de un terţ: un bărbat ce s-a îndrăgostit de portretul unei domnişoare, expus la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Atât terţul (pictorul), cât şi obiectul îndrăgostirii (fata din tablou), erau de mult morţi, ceea ce nu a împiedicat producerea fenomenului de care discutăm astăzi. Asemenea cazuri nu sunt rare, şi i-au determinat pe unii autori să susţină că îndrăgostirea ar avea cauze exclusiv interne, obiectul îndrăgostirii fiind doar un pretext fortuit. Ceea ce, în opinia autorului, este evident fals: bărbatul în chestiune s-a îndrăgostit de un tablou anume, nu de altul, deşi vizita colecţiile muzeului de mulţi ani şi ar fi avut oricând ocazia de a-şi alege alt “pretext fortuit”. Nu, cu siguranţă îndrăgostirea presupune neapărat două părţi, unite printr-o legătură precedentă, infrastructură a dragostei, probabil imposibil de explorat à priori.
Concluzia cercetărilor noastre este că îndrăgostirea, dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla, şi în acest scop va împrumuta orice vehicul îi stă la îndemână, oricât de improbabil ar fi acesta. Acest lucru repune în discuţie importanţa îndrăgostirii, atât de subevaluată în trecut de cercetătorii clasici ai dragostei, care vedeau în ea un epifenomen amăgitor şi demn de dispreţ al acesteia din urmă (Stendahl, Ortega y Gasset, ca să-i numesc pe cei mai proeminenţi).
Ai dreptate, indragostirea e importanta. La vremea respectiva, domnu’ Inginer s-a aparat cit a putut, dar acuma imi da dreptate.
