Bach şi libertatea de interpretare

Am avut până acum convingerea că, pentru o bună interpretare a lui Bach, e nevoie de multă smerenie. Să laşi la o parte pretenţiile de mare interpret şi efectele speciale şi să te supui întocmai partiturii. Să emiţi fiecare notă aşa cum e ea, fără vibrato-uri sau accentuări neprevăzute, exact ca un anonim călugăr benedictin ce copiază cu fidelitate un antic manuscris. Bach e prea mare şi irepetabil ca să vrei să străluceşti lângă el. Idealul suprem la care trebuie să speri e că vei aduce în câmpul percepţiei muzica lui în toată strălucirea ei, orice adăugire personală echivalând cu o profanare, ca şi cum ai da cu pensula ca să corectezi un El Greco. Detestam (ca şi acum) interpretările furtunoase şi romanţate ale Tocatei în re, detestam când artiştii se înclinau şi acceptau aplauze şi flori la concertele bachiene, când de fapt tot meritul e al lui Bach şi al nimănui altcuiva, niciodată. (O singură dată am văzut un dirijor german la Bucureşti, care, la izbucnirea aplauzelor, a ridicat partitura şi a arătat-o publicului, în rest, nişte încrezuţi, muzicanţii ăştia). Nu îmi plac interpretările lui Ion Voicu şi ale lui Kennedy, cu dulcegăriile lor leşinătoare, decât cel mult dacă le iau ca un fel de declaraţie (făţarnică) a propriului lor amor pentru Bach şi a felului în care muzica lui le sfâşie sufleţelul când o cântă. Nu-mi place Glen Gould şi virtuozitatea lui făţişă. Nu e loc de demonstraţii, cu Bach.

Şi totuşi, deşi încă rămân la părerea asta, am găsit o excepţie ascultând, în două variante, Sonatele pentru flaut şi continuo, în două interpretări celebre, cea a lui Rampal, şi cea a lui Preston (întâmplător sau nu, amândouă îl au la viola da gamba pe Jordi Savall, care vine în curând la Bucureşti.)

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Photo Sharing and Video Hosting at Photobucket

Interpretarea lui Stephen Preston este conformă cu gusturile mele, aşa cum le-am descris mai sus. O interpretare academică, întru totul corectă, la flaut baroc, cu mare reverenţă faţă de compozitor, fără nicio podoabă inutilă. Flautul are o precizie năucitoare (e mult mai greu să fii precis cu flautul baroc, tronconic, de lemn, decât cu flautul modern al lui Boehm). Atmosfera muzicală din vremea lui Bach e recreată scrupulos şi spectaculor, aşa cum numai armada lui Savall ştie să o facă. Şi totuşi, totuşi, ceva sună fals. Revin de îndată.

Interpretarea lui Rampal, una dintre cele mai cunoscute şi iubite ale Sonatelor lui Bach pentru flaut, e dintr-o cu totul altă categorie, începând chiar cu instrumentul, o replică Haynes din aur masiv după flautul Louis Lot din 1869, instrument legendar a cărui însăşi existenţă era controversată, bănuit de mulţi a fi un basm senzaţional, până când Rampal l-a descoperit când era pe cale să fie topit de un neştiutor. Mă rog, asta nu e aşa de important pentru această însemnare. Mai important e felul în care Rampal cântă. În timp ce majoritatea flautiştilor “clasicişti” caută un sunte cât mai pur, Rampal face din fiecare notă o compoziţie vibrantă şi bogată, cu armonici hipertrofiate. Cât despre partitură, impresia permanentă e că ea nu a fost scrisă de Bach, ci că izvorăşte spontan direct din sufletul interpretului, nu, chiar din sufletul ascultătorului, din sufletul meu, ca o emoţie bruscă şi nouă. Nimic convenţional, nimic ademic, nimic datat. La interpretarea lui Preston, ştii că ai de a face cu o compoziţie barocă din secolul XVII, la Rampal, e vorba de ceva abia născut sau poate etern. Falsitatea interpretării lui Preston provine, paradoxal, dintr-o prea mare corectitudine. Exagerând circumstanţele, urechea percepe, pe lângă universul lui Bach, exotismul retro al epocii baroce. Ori Bach nu e tributar barocului, ci invers, barocul îi e tributar lui Bach. Adevăratul Bach nu a existat, ca în poezia lui Marin Sorescu despre Eminescu, sau existenţa lui fizică a fost întrupare temporară a unor universalii. Să stai să scormoneşti după detalii colaterale, să te încăpăţânezi să foloseşti nu ştiu ce clavecin manufacturat acum trei sute de ani la Leipzig închipuindu-ţi că aşa o să îl reînvii cu mai mare acurateţe pe Bach, e o iluzie grosolană.

Deşi sunt convins că în fiecare dintre noi, în tainiţele împăienjenite ale spiritului, doarme un Bach, nu oricine e în stare să îl şi nască pe aşa cum a făcut-o Rampal. Flautistul francez e o excepţie; o alta ar fi Wilhelm Kempff. Pentru majoritatea, fie ei cei mai mari interpreţi ai momentului, se recomandă smerenia de care vorbeam la început, altfel, ajungem la carnaval.

About The Author

14 thoughts on “Bach şi libertatea de interpretare

  1. De perfect acord: gloria unui op de Bach o are Bach, nu pălmaşul care îl scripcăreşte. [Ce să mai vorbim de pălmaşii pe care nu îi ajută capul decât de “interpretări” romantice ale unei lucrări baroce…] Dar ce veste bună de la mousike.wordpress, in postul pe care l-ai linkat! Jordi Savall la Timişoara! Doar că pe 11 septembrie, nu pe 12, cum scrie acolo.

  2. Ştefan: în cazul oricărui alt compozitor, e adevărat. În cazul lui Bach, după părerea mea, e cel mia puţin adevărat. O să râzi, dar în perioada când încercam să tocesc secretele Clavirului bine temperat, foloseam fişiere midi. Cu toate astea, ai în continuare dreptate şi în privinţa lui Bach, după cum încercam să demonstrez şi în postul ăsta; însă cei care pot oferi o interpretare personală a lui Bach fără să strice totul sunt extraordinari de puţini.
    Vorbind de interpretări foarte personale, nu mă deranjează câtuşi de puţin jazzul pe teme de Bach, pentru că acolo se simte foarte multă dragoste faţă de el. Şi de altfel, fără Bach. cine ştie cum ar fi arătat jazzul.

  3. In “Totul despre Eva” exista o scena furtunoasa (si nu mai putin amuzanta) in care se discuta cine e mai important: actorul, autorul piesei sau regizorul. Ce noroc ca in cazul de fata nu avem si un dirijor! :-))

    Revenind la chestii mai serioase: Traditia interpretativa a suferit o fractura prin anii — hm, cred ca ’80. Inainte a fost, de exemplu, un Karajan (Celibidache spunea, nu fara o anume rautate, ca Filarmonica din Berlinul de Vest face un vibrato cu caracter gimnastic) sau un Ion Voicu, toti puternic influentati de scoala romantica. Noua scoala interpretativa, careia mi se pare ca ii apartine si Trevor Pinock, a fost deschisa de Nikolaus Harnoncourt si sustine folosirea instrumentelor de epoca si a mijloacelor de expresie (mai ales a ornamentelor) dupa reguli voite sa fie cit mai apropiate de spiritul epocii si de adevarul istoric, care va fi fiind acel adevar. Harnoncourt a inceput cu barocul, apoi a aplicat aceleasi principii la muzica lui Mozart si… foarte de curind le-am regasit intr-o simfonie de Beethoven (numele dirijorului imi scapa, dar oricum nu este relevant). Interpretarile, atunci cind sunt bune, sunt mai interiorizate si mai nuantate. Privite din perspectiva noii scoli interpretative, interpretarile celei vechi par intr-adevar dulcege si gimnastice. Sigur ca muzicienii de talia lui Rampal sunt deasupra scolilor si modelor. Iar Niggel Kennedy, cu tot circul si comertul cu care se impopotoneaza, apartine si el noii scoli si, dupa parerea mea, nu este nicidecum lipsit de sensibilitate si de valoare.

    Prin ’80 si’un pic auzisem la radio Anotimpurile lui Vivaldi in interpretarea lui Harnoncourt (dupa ce o stiam pe a lui Stefan Ruha, Electrecord, 197X) si eram entuziasmat. Apoi, intr-o pauza la Atheneu, o auzeam pe o oarecare Antigona (pe atunci studenta la muzicologie, intre timp critic muzical, daca nu ma insel) comentind: Vai ce interpretare naturista, ce arcusuri scrisnite pe coarde, kitsch, oribil etc. In momentul respectiv, tare as fi luat-o de par pentru o asemenea afirmatie. Interpretarea lui Harnoncourt imi place foarte tare si in ziua de azi.

    Ah da, armonicile “hipertrofice” sunt caracteristice flautelor de metal si sunt mai evidente in registrul grav (octava intiia). Aurul confera mai multa dulceata si rotunjime sunetului (in comparatie cu argintul), cere in schimb mai mult suflu si mai multa forta. Asta spre deosebire de flautele de lemn (inclusiv baroce), care dau un sunet mai rece in registrul grav. Un instrument de la 1869 este desigur tirziu pentru interpretat muzica baroca, cred ca puristii scolii lui Harnoncourt ar considera asta o infractiune, dar interesant ar fi de stiut parerea lui Bach insusi… Banuim ca trebuie sa fi avut undeva un flautist foarte bun care sa ii interpreteze sonatele, destul de grele tehnic chiar si pentru flautul modern al lui Böhm, si nu chiar imposibile dar in orice caz de virtuozitate pe flautul travers baroc. Oare ce ar fi scris Bach pentru flaut daca ar fi cunoscut flautul modern… 🙂

  4. Haa, mulţumim pentru comentariul erudit!

    Bogăţia interpretării lui Rampal nu se datorează instrumentului. Deşi la momentul ăla, din câte ştiu, era singurul flaut de aur existent, în afară de Lot-ul care deja stătea nefolosit în seif, în general diferenţele date de material sunt neglijabile, mult mai mici decât în cazul intrumentelor cu coarde. De fapt contează dimensiunile şi forma coloanei de aer. Qui plus est, să privim niţel pe marii flautişti ai zilei de azi, bunăoară Sir James Galway: sunetul lui e mult mai pur (that is to say, are un timpbru mult mai sărac), deşi tot la flautul lui Boehm cântă.

    Deşi sunt, în ceea ce priveşte pe Bach, un purist, am descoperit că nu îmi plac neapărat interpreţii puriştii ai lui Bach, asta pentru că, în purismul lor, se pierd în detalii precise, dar neimportante. Să îl sechestrezi pe Bach în secolul lui, ce oroare! Ah, deisigur, interpretările puriste sunt interesante, dar nu m-aş limita niciodată la ele, din înflăcărare academică. Nu există un “adevăr istoric” despre Bach. Un om îl poate iubi la nebunie pe Bach fără să aibă habar de biografia lui. Nici nu are rost să ne punem întrebări de genul: “Ce ar fi compus Bach dacă ar fi trăit în ziua de azi?”, pentru că:
    1. Bach trăieşte şi în ziua de azi
    2. Istoria muzicii baroce este efortul universului de a-l naşte pe Bach.

    De fapt, nu ar avea nici un rost să vorbim despre Bach, dacă nu ar fi adevărat că, vorbind despre Bach, vorbim despre noi înşine.

  5. A fost odata un timp in care constructorii de flaute au experimentat cele mai curioase materiale: incepind cu lemnul si diversele metale, trecind prin fildes si cristal, si ajungind intr-o ciudata fantezia la flautul de ceara…

    Dar dati-mi voie sa mai povestesc o mica anecdota, apropo de contributia materialului la calitatea sunetului: Agata, profesoara mea de flaut (la 20 si’un pic de ani, mica, blonda, poloneza, dulce, geniala si severa) a inventat un exercitiu de incalzire in care ea cinta cite doua note din gama cromatica si eu trebuie sa le repet, incercind sa o intrec la calitatea sunetului. I-am facut jocul, pina cind, ajungind in registrul grav, m-am simtit discriminat si umilit si i-am spus: Bine-bine, dar tu ai un flaut de concert! Apoi, modest, pe tonul de “daa, dar eu am fost si bolnav cind eram mic”: Uita-te ce flaut am eu! Agata n-a zis nimic, mi-a luat flautul, mi l-a pus in mina pe al ei si am continuat exercitiul. Inutil sa mai spun: La nici unul dintre noi nu s-a modificat mare lucru.

    Citeva zile mai tirziu, vorbind la telefon cu Prinzessa (care invatase si ea cindva sa cinte la flaut, si, cind l-a abandonat pentru vioara si Anglia, l-am preluat eu conform intelegerii), am aflat ca schimbatul instrumentelor si comparatul sunetului este un banc standard, aproape folcloric al profesorilor de flaut.

  6. PS Cum m-ai facut curios, m-am dus la Ludwig Beck am Rathaus Eck, care e o mina de aur, si am cautat CDul cu Rampal. Nu l-am gasit, in schimb am dat peste aceleasi sonate cu Mihala Petri la blockflöte si… Keith Jarrett la clavecin. Am ascultat cu interes. Harnoncourt ma privea intrebator din poza de pe perete… Ei bine, o interpretare curata si plina de viata. Foarte tare mi-a placut sonata in do major; si cea in mi minor; sonata in si minor avea ceva lugubru in primele parti, iar ultima parte era vesela si tzopaitoare. Una peste alta: Mi-au placut, dar le-am lasat acolo. M-am intors acasa, la domnu’ Inginer al meu si la Frans Brüggen care ma astepta in dulap.

  7. Eu l-am găsit la Institut Français din Bucureşti, cam departe pt. dumneata. E posibil ca discul să se fi epuizat demult din magazine, dar e încă găsibil pe Amazon, văz.
    Sonata mea preferată e tot aia în do major. Mă chinui cu ea la blockflote, fiindcă flautul meu e stricat de un an, nu l-am putut repara şi de unu nou n-am bani. Da nu-mi iese, nu-mi ajunge ambitusul, cre’că ar trebui să îl cânt la blockflote alto, dar mi se pare foarte greu.

  8. Nunu, sonata aia si eu tot la blockflöte sopran am cintat-o, iar Mihala Petri tot asa. Nu stiu ce a facut ea cu acel mi din octava a treia, si mie imi lipsea destul de tare. Daca o cinti la alto, nu poti sa cobori pina unde trebuie, asta e… oricum nu e usoara 🙁

  9. Hm, e chiar enervant sa fiu din nou Gica Contra, dar mie mi se pare ca o interpretare corecta a Toccatei si fugii in re minor nu poate fi decat furtunoasa. Asta si pentru ca sensibilitatea religioasa protestanta este, in ochii mei, furtunoasa (eu sunt ortodox). (Din acest punct de vedere devine clar de ce ma face sa casc Requiem-ul de Brahms.) Desi, sigur, se poate obiecta ca la 1700 protestantismul devenise “mainstream” si, deci, isi mai pierduse din forta… De fapt, T&f in re minor mi se pare (alaturi de Patimile dupa Ioan si P. dupa Matei) una din compozitiile cele mai necerebrale ale lui Bach.

  10. O sensibilitate furtunoasa… Draga Gica Contra, imi amintesti de o iluzie bucuresteana de-a mea: Unul din refugiile care ma scapau la vremea aceea (anii ’80) de presiunea strivitoare a mahalalei era Biserica Luterana. Preot era Christian Reich, care organiza multe concerte bune, din care Bach nu lipsea niciodata; sotia lui, organista Ilse-Maria Reich, era si organista bisericii; din cei doi fii ai lor, cel mare cinta bariton (l-am auzit in rolul lui Isus din Johannespassion) si la vioara, cel mic la flaut; in serile de Advent apareau uneori toata familia intr-un quartet de blockflöte. Dupa ce au plecat in Germania, pe la inceputul lui ’88, buna traditie muzicala a fost continuata de Dan Racoveanu, care a preluat postul de organist, dirijatul corului si organizarea concertelor. Cam pe atunci a aparut acolo si Fernanda Romila, al carei nume ar putea sa nu-i fie tocmai strain lui Vlad…
    A fost o atmosfera superba — pe care eu o vedeam in strinsa legatura cu biserica luterana.

    Intre timp am ajuns si eu in Germania, si multa lume mi-a spus ca, aici, biserica protestanta este inca mai conservatoare decit cea catolica. Biserica Luterana din Bucuresti se pare ca s-a aliniat si ea aceleiasi imagini. Dan Racoveanu si Fernanda Romila nu mai sunt acolo; organizeaza Festivalul Bach, isi tin orele la Conservator, isi vad de concertele si turneele lor, in fine, isi fac meseria — si anume in afara bisericii.

    Iar Bach — ei bine, Bach…

  11. Ar fi tare plicticos dacă toată lumea ar cînta ezac după partitură (bine, în măsura în care Bach poate fi plicticos). De acord, trebuie și o interpretare de asta, da’ nu tre’ să fie toate așa.
    Că veni vorba, ce părere aveți despre cum cîntă Simone Dinnerstein Variațiunile Goldberg (http://www.telarc.com/gscripts/title.asp?gsku=0692)?

  12. Va cer scuze, am fost plecat putin.
    A (GC), nu crez ca Bach are nevoie de o interpretare furtunoasa, ca sa simtim romantismul T&f in d. De interpretari furtunoase a fost nevoie la un moment dat, cand muzica baroca era inca o mare necunoscuta, romantismul era gustat de toata lumea, a fost o modalitate de a-l facepe Bach mai digest pentru marele public al momentului. Faptul ca astfel era mult mai usor de perceput a facut si celebritatea lucrarii. Cât despre cât de cerebrala e, nu stiu exact ce intelegi prin “cerebrala”. Da, nu e o fuga “standard”, regulile sunt mult “elongate”, dar daca incerci sa-ti dai la o parte filtrul “romantic”, lucrarea devine de un mare vizionarism. Cred ca pe tine te deranjeaza de fapt notorietatea lucrarii, faptul ca a fost interpretata de prea multe ori, ca e pe prea multe telefoane mobile.
    Pinocchio, eu pe Dan Racoveanu l-am ascultat ultima data la Luterana acum 6 ani, parca, interpretând niste lucrari timpurii ale lui Bach in p.a. la noi (manuscrisul Weimar, parca, na ca am uitat). Numele Romila imi e intr-adevar, foarte cunoscut 🙂
    Victor, am ascultat interpretarea sugerata de dumneata, inca nu stiu ce sa-ti zic, in afara de faptul ca mi-a placut, desi are cam multa forta. Io crez ca VG ar trebui cantate in stil mai “nocturn”. Dar uite ca ma contrazic singur, vorbind de stil in interpretarea bachiana.
    Va multumesc mult pt comentarii, mi-au placut mult 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.