Am avut până acum convingerea că, pentru o bună interpretare a lui Bach, e nevoie de multă smerenie. Să laşi la o parte pretenţiile de mare interpret şi efectele speciale şi să te supui întocmai partiturii. Să emiţi fiecare notă aşa cum e ea, fără vibrato-uri sau accentuări neprevăzute, exact ca un anonim călugăr benedictin ce copiază cu fidelitate un antic manuscris. Bach e prea mare şi irepetabil ca să vrei să străluceşti lângă el. Idealul suprem la care trebuie să speri e că vei aduce în câmpul percepţiei muzica lui în toată strălucirea ei, orice adăugire personală echivalând cu o profanare, ca şi cum ai da cu pensula ca să corectezi un El Greco. Detestam (ca şi acum) interpretările furtunoase şi romanţate ale Tocatei în re, detestam când artiştii se înclinau şi acceptau aplauze şi flori la concertele bachiene, când de fapt tot meritul e al lui Bach şi al nimănui altcuiva, niciodată. (O singură dată am văzut un dirijor german la Bucureşti, care, la izbucnirea aplauzelor, a ridicat partitura şi a arătat-o publicului, în rest, nişte încrezuţi, muzicanţii ăştia). Nu îmi plac interpretările lui Ion Voicu şi ale lui Kennedy, cu dulcegăriile lor leşinătoare, decât cel mult dacă le iau ca un fel de declaraţie (făţarnică) a propriului lor amor pentru Bach şi a felului în care muzica lui le sfâşie sufleţelul când o cântă. Nu-mi place Glen Gould şi virtuozitatea lui făţişă. Nu e loc de demonstraţii, cu Bach.
Şi totuşi, deşi încă rămân la părerea asta, am găsit o excepţie ascultând, în două variante, Sonatele pentru flaut şi continuo, în două interpretări celebre, cea a lui Rampal, şi cea a lui Preston (întâmplător sau nu, amândouă îl au la viola da gamba pe Jordi Savall, care vine în curând la Bucureşti.)
Interpretarea lui Stephen Preston este conformă cu gusturile mele, aşa cum le-am descris mai sus. O interpretare academică, întru totul corectă, la flaut baroc, cu mare reverenţă faţă de compozitor, fără nicio podoabă inutilă. Flautul are o precizie năucitoare (e mult mai greu să fii precis cu flautul baroc, tronconic, de lemn, decât cu flautul modern al lui Boehm). Atmosfera muzicală din vremea lui Bach e recreată scrupulos şi spectaculor, aşa cum numai armada lui Savall ştie să o facă. Şi totuşi, totuşi, ceva sună fals. Revin de îndată.
Interpretarea lui Rampal, una dintre cele mai cunoscute şi iubite ale Sonatelor lui Bach pentru flaut, e dintr-o cu totul altă categorie, începând chiar cu instrumentul, o replică Haynes din aur masiv după flautul Louis Lot din 1869, instrument legendar a cărui însăşi existenţă era controversată, bănuit de mulţi a fi un basm senzaţional, până când Rampal l-a descoperit când era pe cale să fie topit de un neştiutor. Mă rog, asta nu e aşa de important pentru această însemnare. Mai important e felul în care Rampal cântă. În timp ce majoritatea flautiştilor “clasicişti” caută un sunte cât mai pur, Rampal face din fiecare notă o compoziţie vibrantă şi bogată, cu armonici hipertrofiate. Cât despre partitură, impresia permanentă e că ea nu a fost scrisă de Bach, ci că izvorăşte spontan direct din sufletul interpretului, nu, chiar din sufletul ascultătorului, din sufletul meu, ca o emoţie bruscă şi nouă. Nimic convenţional, nimic ademic, nimic datat. La interpretarea lui Preston, ştii că ai de a face cu o compoziţie barocă din secolul XVII, la Rampal, e vorba de ceva abia născut sau poate etern. Falsitatea interpretării lui Preston provine, paradoxal, dintr-o prea mare corectitudine. Exagerând circumstanţele, urechea percepe, pe lângă universul lui Bach, exotismul retro al epocii baroce. Ori Bach nu e tributar barocului, ci invers, barocul îi e tributar lui Bach. Adevăratul Bach nu a existat, ca în poezia lui Marin Sorescu despre Eminescu, sau existenţa lui fizică a fost întrupare temporară a unor universalii. Să stai să scormoneşti după detalii colaterale, să te încăpăţânezi să foloseşti nu ştiu ce clavecin manufacturat acum trei sute de ani la Leipzig închipuindu-ţi că aşa o să îl reînvii cu mai mare acurateţe pe Bach, e o iluzie grosolană.
Deşi sunt convins că în fiecare dintre noi, în tainiţele împăienjenite ale spiritului, doarme un Bach, nu oricine e în stare să îl şi nască pe aşa cum a făcut-o Rampal. Flautistul francez e o excepţie; o alta ar fi Wilhelm Kempff. Pentru majoritatea, fie ei cei mai mari interpreţi ai momentului, se recomandă smerenia de care vorbeam la început, altfel, ajungem la carnaval.
