Vroiam să scriu o însemnare despre călătorii, o amân pentru una foarte scurtă, despre concertul de azi de la Ateneu. Adică nu numai despre el. Să vă esplic. A fost Camerata Lysy, mica trupă formată la Geneva de bătrânul violonist argentinian Alberto Lysy. Ajung la concert, în ultima clipă. Pe locul meu stătea un domn în tricou Dolce & Cabana şi bermude. Nu l-am mai deranjat, pentru că sala era pe jumătate goală, deşi am obţinut cu mare dificultate biletele, despre care vânzătoarea de bilete îmi zisese că sunt ultimele. Foarte interesant. Aud că nu e prima dată în ediţia de anul ăsta când nu găseşti bilete, dar concertul se ţine cu sala goală. Presupunerea mea e că numeroşii sponsori şi-au oprit nenumărate invitaţii, pe care apoi le-au împărţit pe la clienţi care ar prefera nişte salam. Florin Salam. Ceea ce mă readuce la domnul în bermude şi tricou dolce cabala, din locul meu. Fiind aproape de el, m-am bucurat de felul în care punea accentele pe Octuorul lui Enescu cu delicate molfăieli de ciungă. La pauză a făcut şi baloane: poc, încă un balon. Cu el erau mulţi alţi tineri, şi îşi aduseseră şi diverse instrumente muzicale. Şi la concertele de stagiune, tineri frumoşi stau în şort şi în maiou în primul rând la Sala Radio. Mi se pare corect. Dacă eşti student la Conservator sau licean la Lipatti, ai tot dreptul să te duci la concert în chiloţi şi papuci, că doar eşti acasă la tine. (Şi noi, medicii, facem cam la fel, tutuim pacienţii şi răcnim la ei, că doar sunt la noi în bătătură ce mama lor, mamaie, stai cuminte la endoscopie, fir-ar mama ei dă treabă, şi dacă eşti aşa deşteaptă, du-te mata să te tratezi singură, ce mai venişi la mine? Vai, dom doctor, vă rog să mă iertaţi, n-am vrut.)
Concertul a fost agreabil, ăsta e cuvântul. O orchestră foarte bună, dar cu un program de estradă. Octuorul n-a sunat nicicând aşa de spumos, l-am aplaudat cu sinceritate. După aia, un compozitor suedez de muzică de digestie. Apoi, cu dedicaţie specială pentru E.S. Ambasadorul Argentinei şi soţia dumnealui, un Tango care ar fi putut la fel de bine să fie cântat de Zavaidoc, aclamat cu entuziasm de sală. Nişte Enescu cu Intermezzi, să ne revenim după Octuor. Dar stai că vine Bartok cu dansuri româneşti: surpriză, orchestra le ciopârţeşte, cântă doar doo, ca să aibă loc şi trei bisuri, Paganini, Telemann, şi un divertisment de Mozart. Una peste alta, deşi sunt un snob preţios, mărturisesc tainic că mi-a plăcut.
După aia, normal, peaţa Festivalului. Am putut în sfârşit să mă descalţ, să sorb zgomotos dintr-o bere şi să mă hăhăi cu un comesean în timp ce o tânără naşte prin difuzoare Grădinile sub Ploaie ale lui Debussy. Mare om, Debussy, ăsta. Un dulce.
***
P.S mai târziu.: Ştiaţi că amândoi părinţii lui Lawrence Foster erau români?
trist. dar nu deznadajdui!
Ar trebui (ar fi trebuit) sa mergi la un concert de la Sala Palatului (au loc pe la 19.00-19.30). Dupa parerea mea sunt cele care merita. Eu mi-am luat bilete si abia dupa aceea am realizat ca toate se tin la Sala palatului – criteriul nu a fost deci locatia. Chiar mi-as dori sa mai incerci… sa-ti treaca putin gustul amar.
Cat despre Debussy… eu am fost pe 6 la enescu si “Marea” a fost minunata. Numa’ buna de… ascultat. 🙂
Pentru consolarea lui Vlad:
De curind am fost la un concert de abonament la Filarmonica. Un amic svab – natie care are in Germania aproximativ reumele scotienilor in Marea Britanie – era plecat in acea perioada si mi-a plasat biletele, iar eu le-am achizitionat full price cu titlu de cadou de ziua domnului Inginer. Cum stateam asa in sala si ascultam o uvertura de Weber (dupa care, sincer sa fiu, nu ma dadeam in vint) mi-au picat ochii pe concertmaistru. Prima impresie a fost ca l-am mai vazut pe undeva, si intr-o stranie asociatie de idei mi-am reprezentat plaiurile natale si anumite environements pitoresti care fac obiectul si dau numele blogului ce ne gazduieste. Mi-as fi lasat privirile sa zburde mai departe fara un scop anume, dar vezi ca nu se putea: Personajul cinta cu mare entuziasm, uneori il auzeam peste intreaga orchestra, ca si cind ar fi fost solist. Am dat vina pe acustica salii, renumita pentru capriciile ei. Dar stai sa vezi, solista de la concertul lui Mendelsohn-Bartholdy, desi cinta pe o vioara Stradivari, o auzeam ca si cind ar fi cintat in orchestra, nu in fata ei. Apoi au venit si momentele de tensiune suprema, in care personajul nostru exprima pasiuni mistuitoare, afisa o mina patetica, ridica ambele talpi de pe podea, se legana in bataia vintului… Forta inspiratoare a muzicii s-a manifestat in ce ma priveste printr-o scinteie a memoriei. Mi-am adus aminte ca l-am cunoscut cindva, si o privire scurta in program mi-a confirmat presupunerea: era Laurentiu Nasturica.
Sa fi tot fost acum vreo 12 sau 15 ani. Domnul Nasturica interpreta concertul lui Brahms acompaniat de aceeasi Filarmonica sub bagheta lui Celibidache. Fiind saraci lipiti pamintului, ne-am permis numai repetitia generala, unde am avut onoarea sa stam linga tinarul Nasturica jr., pe atunci in virsta de cel mult un an. Ocazia fiind rara, tatal tinuse neaparat ca fiul sa il asculte. Inutil sa mai spun ca, oricit ar fi fost de linistit, nedormind totusi in timpul concertului, acel copil, dulce ca toti copiii la virsta lui, a produs unele sunete mai putin muzicale, care au nemultumit vecinii. Desigur ca si aici e valabila regula dupa care ai casei (si concertmaistrul Filarmonicii este desigur mult mai de-al casei decit studentii de la Conservator) au tot dreptul sa vina la concerte in chilotzei si papuci de plaja sau sa-si aduca bebelusii la repetitiile generale. Numai ca cei din sala nu stiau cui apartine bebelusul. Priviri piezise, gesturi demonstrative, tzitzieli, aluzii cu voce ridicata… Componentele verbale ale comunicarii nu au avut efect asupra tinerei mame, desigur neinitiata in labirinturile si tenebrele limbii germane, in schimb componentele nonverbale si-au facut efectul prompt. Abia daca se risipise ultimul acord al concertului cind a plasat scurt bebelusul in bratele cui a fost mai pe’aproape si s-a indreptat cu pas apasat si figura de “las’ ca-ti arat eu tie” spre scena. In momentul urmator, solistul se afla in mijlocul salii, linga baba proxima induiosatoarei scene de familie. In gura mare si aratind cu degetul: “Cine, ma? Asta, ma? Asta?!” Apoi, trecind din dulcele grai bucurestean intr-o germana aproximativa, a facut-o pe baba albie de porci. Lumea nu intelegea nimic si facea ochii mari; cei citiva care intelegeau au luat distanta in mod discret dar cu maximum de eficienta. Unii din ei au pastrat distanta pina in ziua de azi.
PS Scuze oricui se va sesiza pentru indiscretia comisa — dar cele doua scene relatate fiind absolut publice si relatarea pe cit se putea de obiectiva, cred ca pot fi iertat pentru incalcarea netichetei.
:))) Pinocchio, de unde ştii dumneata istoriile astea? (Întrebare retorică). Eşti extraordinar.
Trestie, nu e trist, e vesel, e exact Bucureştiul pe care îl ştiu şi îl iubesc. Cât despre Sala Palatului, de 6 ani tot merg, la Enescu, în speranţa că i-au ameliorat acustica. De unde, e oribilă. Acu doi ani, la Nigel Kennedy, a fost chiar catastrofic (bine, de vină a fost şi inginerul de sunet englez pe care N.K. şi l-a adus de acasă). Anu ăsta încă n-am fost, dar mă duc lunea viitoare, o să fie Messiaen şi Mahler, cu orchestra din Rotterdam. Iar au anunţat că au refăcut ei acustica prin nu ştiu ce sistem computerizat, parcă văd că tot naşpa o să fie.
Despre festivalul George Enescu, ce să zic, îl iubesc foarte tare, de ani de zile merg, dar e cam comunist. Nu, nu organizarea, asta e din ce în ce mai occidentală, ci prin faptul că e singurul mare festival de la noi, e de stat şi e ultracentralizat. Ca un combinat din ăla siderurgic. În ţările cilivizate, fiecare orăşel are un festival, în fiecare anotimp, şi nu aştepţi Hesperionul ca pe Sfântu Cuc, că ocazii de a-l asculta sunt multe.
Vlad, citeodata ma intreb si eu. Istoriile nu sunt o problema, privesti in jur si iti folosesti memoria. Problema este cind incep sa devin serendipitous…
Apropo de memorie *grin*, ati auzit de teoria memoriei colective? E o chestie tare interesanta si seamna destul de tare cu ce facem noi acum.
Salutari din Hamburg! 😉
la un ‘enescu’ de acum cateva zile am nimerit in loja alaturi de niste tineri precum cei din descrierea ta: tineri muzicieni, galagiosi si mandri, care pe toata durata concertului au stat la taclale, au chicotit, s-au pupat si s-au pipait. 😀
@diana: Iubirea e un lucru minunat!
then maybe it was the envy of sitting alone in the dark musical room 😀
Am o intrebare: de ce dracu’ tanarul “recent” simte nevoia sa se tot exprime in englezeste? Putain, mais comme ca fait chier! Ma foi!
zicetimi si mie mai multe lucruri despre acest domn nasturica as vrea sa stiu daca e tigan sau nu ji tot ce stiti despre el va rog frumos multumesc anticipat