Vroiam să scriu o însemnare despre călătorii, o amân pentru una foarte scurtă, despre concertul de azi de la Ateneu. Adică nu numai despre el. Să vă esplic. A fost Camerata Lysy, mica trupă formată la Geneva de bătrânul violonist argentinian Alberto Lysy. Ajung la concert, în ultima clipă. Pe locul meu stătea un domn în tricou Dolce & Cabana şi bermude. Nu l-am mai deranjat, pentru că sala era pe jumătate goală, deşi am obţinut cu mare dificultate biletele, despre care vânzătoarea de bilete îmi zisese că sunt ultimele. Foarte interesant. Aud că nu e prima dată în ediţia de anul ăsta când nu găseşti bilete, dar concertul se ţine cu sala goală. Presupunerea mea e că numeroşii sponsori şi-au oprit nenumărate invitaţii, pe care apoi le-au împărţit pe la clienţi care ar prefera nişte salam. Florin Salam. Ceea ce mă readuce la domnul în bermude şi tricou dolce cabala, din locul meu. Fiind aproape de el, m-am bucurat de felul în care punea accentele pe Octuorul lui Enescu cu delicate molfăieli de ciungă. La pauză a făcut şi baloane: poc, încă un balon. Cu el erau mulţi alţi tineri, şi îşi aduseseră şi diverse instrumente muzicale. Şi la concertele de stagiune, tineri frumoşi stau în şort şi în maiou în primul rând la Sala Radio. Mi se pare corect. Dacă eşti student la Conservator sau licean la Lipatti, ai tot dreptul să te duci la concert în chiloţi şi papuci, că doar eşti acasă la tine. (Şi noi, medicii, facem cam la fel, tutuim pacienţii şi răcnim la ei, că doar sunt la noi în bătătură ce mama lor, mamaie, stai cuminte la endoscopie, fir-ar mama ei dă treabă, şi dacă eşti aşa deşteaptă, du-te mata să te tratezi singură, ce mai venişi la mine? Vai, dom doctor, vă rog să mă iertaţi, n-am vrut.)
Concertul a fost agreabil, ăsta e cuvântul. O orchestră foarte bună, dar cu un program de estradă. Octuorul n-a sunat nicicând aşa de spumos, l-am aplaudat cu sinceritate. După aia, un compozitor suedez de muzică de digestie. Apoi, cu dedicaţie specială pentru E.S. Ambasadorul Argentinei şi soţia dumnealui, un Tango care ar fi putut la fel de bine să fie cântat de Zavaidoc, aclamat cu entuziasm de sală. Nişte Enescu cu Intermezzi, să ne revenim după Octuor. Dar stai că vine Bartok cu dansuri româneşti: surpriză, orchestra le ciopârţeşte, cântă doar doo, ca să aibă loc şi trei bisuri, Paganini, Telemann, şi un divertisment de Mozart. Una peste alta, deşi sunt un snob preţios, mărturisesc tainic că mi-a plăcut.
După aia, normal, peaţa Festivalului. Am putut în sfârşit să mă descalţ, să sorb zgomotos dintr-o bere şi să mă hăhăi cu un comesean în timp ce o tânără naşte prin difuzoare Grădinile sub Ploaie ale lui Debussy. Mare om, Debussy, ăsta. Un dulce.
***
P.S mai târziu.: Ştiaţi că amândoi părinţii lui Lawrence Foster erau români?
