Întunecaţilor eroi ai mării

Nu aş lua niciodată niciodată nici un drog. De principiu sunt împotriva drogurilor. Acesta sunt două afirmaţii independente. Prima, se referă doar la mine, şi despre ea voi vorbi niţel, a doua, e altceva, discutăm în altă parte, dacă vreţi. În ceea ce priveşte prima afirmaţie, am fost întrebat de un amic: “De ce?”
Pentru că mă tem şi detest din tot sufletul orice pevertire sau falsificare sau distorsiune a realităţii. Consider că marea realizare în scurta noastră trecere pe pământ este cucerirea realităţii. Orice operă de artă, dacă nu îmi deschide ochii, mă lasă rece. Nu vreau să visez. Nu-mi place să dorm, tocmai din cauză că mă supără ideea de a-mi pierde cunoştinţa. (Nu mai ştiu cine – Sabato? – zicea că în fiecare noapte, toţi oamenii fac ucenicia morţii). Nu este (numai) o chestiune de etică, ci un instinct, o patimă, care tâşneşte din mine ca o direcţie naturală, clară. Şi fiindcă nu are o explicaţie pură, cu doar ipoteze colaterale, suspectez intens şi această preferinţă a mea pentru realitate. Dar asta nu mă împiedică să mă supun ei, până la capăt.

Acestea fiind zise, există şi alte motive pentru care nu aş da nici o ceapă

degerată pe substanţe chimice recreaţionale, sintetice sau vegetale. De exemplu, faptul că viaţa de zi cu zi îmi oferă droguri mult mai puternice. Le zic “droguri”, în primul rând pentru că experimentarea lor e abruptă, brutală, neaşteptată şi adesea necăutată, spre deosebire de marile adevăruri care, după cum ştiu înţelepţii, ne aşteaptă, fie şi din întâmplare, doar la capătul a mii de ani de căutări minuţioase.

Unul dintre aceste droguri ale vieţii este călătoria. Am uitat care derviş sufit zicea că trebuie să fugim toată viaţa, ca să scăpăm de draci. Io nu fug niciodată nicăieri, dar, în rarele ocazii în care călătoresc, efectul e suprinzător. Apare un fel de decalare: în timp ce sunt aici şi vă scriu, sunt în altă parte, nu m-am întors. Martorii pot certifica precum că în ochii mei se vede doar absenţa. E o chestiune banală, aţi simţit-o şi dumneavoastră, sunt convins. Poate de asta plecăm în concediu, fiindcă ne apucă sevrajul. Altfel cum se explică? Cum să pui în cuvinte ce simt ţiganii seminomazi din Bărăgan şi Dobrogea, care, în ciuda legilor împotriva vagabondajului, pur şi simplu nu pot rezista, şi călătoresc tot anul în căruţele alea, şi se întorc doar iarna pe la case, dacă putem numi case ceea ce pentru ei e doar o piatră de gât?

În cazul meu, există un al doilea motiv pentru care numesc călătoria “drog”. Pe cât e de atrăgătoare, pe atât îmi face rău. Cu cât ajung mai departe, cu atât sunt mai fragmentat şi mai nefericit şi mai uscat de doruri. Azi, pe aleea spitalului, am văzut o broscuţă deshidratată. Nu ştiu nicio apă prin apropiere, de fapt, spitalul este în plin deşert. Ceea ce înseamnă că a venit de tare departe, ca să se usuce, probabil cu încetul, la mulţi kilometri de orice sursă de apă. Ce-o fi căutat pe acolo, habar n-am.

Al treilea şi ultimul motiv pentru care numesc călătoria “drog”, e ceva mai mult decât dependenţa. E le point du non-retour. În momentul de faţă, îmi administrez călătoria în doze minuscule, strict controlate. Aş putea să mă las oricând. Însă uneori, îmi trebuie o voinţă incordată până la cer, doar ca să nu ridic toate pânzele, să tai ancora şi să dispar pentru totdeauna pe mare.

About The Author

14 thoughts on “Întunecaţilor eroi ai mării

  1. Vlad, pentru ca imi spuneai deunazi ca nu ai calatorit “cit domnia mea”: Cea mai mare calatorie pe care am facut-o vreodata in strainataturi a fost si prima. A fost acum 17 ani, cind am venit in Germania. Sentimentul a fost tare ciudat; nu stiu de ce, dar nu mai simt in stare sa vorbesc despre asta acum. Vazut din perspectiva Mahalalei, am taiat ancora, am ridicat pinzele, si dus am fost. Au trecut aproape 7 ani pina cind m-a convins cineva sa mai vin in vizita; asta a fost in ajunul alegerilor din toamna lui ’96.

    Dar ce vroiam sa spun: Din cealalta perspectiva am facut exact operatia inversa. Adica am venit de cine stie unde, am aruncat ancora si aici am ramas. Alaltaieri, poftim, am aterizat la Hamburg, am luat autobuzul si S-Bahnul si am ajuns la hotel. Misuna in toate directiile de colegi de-ai mei, din München si din alte parti, pentru ca aici este intilnirea unei comunitati, si chiar daca de fiecare data ne intilnim in alt oras si in alta tara, ne cunoastem bine si cind suntem toti impreuna parca am fi acasa. Ei, si am avut nevoie de ceva timp sa-mi revin. A trebuit sa ma scuz si sa ma retrag.. Stii cum se spune: Asteptam ca sufletele noastre sa ne ajunga din urma.

  2. Calatoria e cunoastere, nu distorsiune a realitatii. Efectul ei e abrupt, ca un adevar revelat, nu ca unul cautat.

  3. “Name”, e interesant ce zici, dar nu cred ca ai dreptate. In general, sunt extrem de putine revelatiile ce li se ofera celor care nu cauta (Jeanne d’Arc, copii carora li se arata Fecioara Maria).

    Nici cu cunoasterea nu sunt intru totul de acord. La noi, in cultura europeana, cunoasterea este in general “cunoastere pura”. Avand eu insumi o experienta recenta de calatorie (si inca una grozava), as zice ca o calatorie aduce mai degraba intelegere. Acea intelegere care te mai impaca putintel cu lumea. Dar care te si insingureaza.

  4. Altfel spus, calatoriile necautate sunt rare, nu? Calatoria mea actuala m-a cam darimat (mai ales dupa dineul de aseara, cind mi se umplea paharul atit de des si cu atita bunavointa, incit habar n-am cit am baut pina la urma din vinul acela rosu sudafrican), dar la urma urmei eu am vrut-o, pentru ca puteam la fel de bine sa stau si acasa, adica la birou si sa imi vad de articole, rapoarte si bloguri. *smile* Asta ca sa nu mai vorbesc de calatoria de acum 17 ani, cit a fost de cautata si de dorita, pentru ca si atunci puteam la fel de bine sa stau acasa, in mahalaua Crangasiului… 🙂

    Ca sa cautam mai departe nod in papura (hihi, tot un fel de a fi Gica Contra ;-), calatoria nu este cunoastere, as zice eu: Calatoria e calatorie, punct. Si de la capat: Ei i se asociaza cunoasterea. (Asta in cazurile fericite, din care majoritatea suprapun calatoria si cautarea). Si: Calatoria este un simbol al cunoasterii, si anume un simbol cu un mare grad de universalitate.

  5. Dar, Vlad, ce parere ai despre acele calatorii care incep in vis (in mintea noastra) si isi gasesc concretetea in realitate? Calatorii pe care le crezi imposibile, calatorii alaturi de altii, 2 suflete care isi intalnesc visele in realitate, chiar daca, mai apoi, realitatea si visul devin incompatibile? Noi continuam sa calatorim, pe cele doua “drumuri”… si nu-i ciudat ca vine o zi in care visul si realitatea mai calatoresc o bucata de drum impreuna? Si nu-i mult mai ciudat ca pentru unii oameni (chiar si pentru mine, uneori) calatoriile magice, cele visate si implinite, chiar daca sunt foarte scurte in realitate (o clipa, o zi) raman in suflet ani si ani?
    Spune, doctore, ar trebui sa fug de ele ca de niste droguri mult prea ametitoare? Si daca nu le caut eu, ci pur si simplu mi se intampla? ofofof 🙂

  6. Name, eu, când ziceam de oroarea de distorsiunea realităţii, mă refeream la drogurile “adevărate”. E drept că am fost cam neclar, ceea ce mi se întâmplă des în ultima vreme. Dar, Name, ce, cunoaşterea nu e un drog? Of course, ne putem încurca în multe definiţii şi noţiuni abstracte, că tocmai vă ziceam că acest post nu este unul de principii. Tot ce am vrut să spun este că, uneori, când revin dintr-o călătorie, sunt o vreme rupt de realitatea în care m-am întors, şi persist fantomatic într-o altă regiune a realităţii. Cu drogurile “adevărate”, persişti fantomatic nicăerea, asta e diferenţa.

    Mira, e în felul următor. În fiecare dintre noi, există câte un pitic care de fapt e cel care suntem de adevăratelea, şi care cam ştie încotro trebuie să o ia. Din păcate, restul de angrenaje şi mizilicuri care îi sunt ataşate, îl abate mai mereu de la drum. Aşa că tot ce îi rămâne e să viseze că merge unde trebuie. Dar atenţie, nu orice vis are legătură cu acel pitic magic din tine pe care tot Laura în cheamă, majoritatea au legătură tot cu mizilicurile inutile şi chiar dăunătoare de care ziceam. Însă femeile ştiu mai bine să-şi asculte piticu, şi îl visează mai des. Când visezi visul piticului, şi te trezeşti şi vezi că visul continuă, e de bine, înseamnă că trăieşti. Din păcate, cică am trăi foarte puţin în viaţa asta.

  7. Calatoriile cautate sunt cele mai frecvente 🙂 Vroiam sa spun ca exista si adevaruri revelate, nu doar cautate. Daca ti se arata pe neasteptate nu inseamna ca e o iluzie. Din textul lui Vlad am inteles ca doar cele cautate sunt adevaruri, restul sunt iluzii. Dar ce zic eu aici e doar teoria batului de chibrit.

    Si eu imi revin greu cand ma intorc acasa. Imi reiau mecanic obiceiurile (cafeaua la aceeasi ora, verificatul postei…) nu pt c-as vrea, ci pt ca nu am altceva de facut. Dureaza cateva zile pana ma incumet sa ies din casa; alte cateva zile pana ma vad cu prietenii sau cu familia, desi simt nevoia sa povestesc. Mi-e mult mai usoara acceptarea locurilor straine (cand schimb orasul in cursul aceleiasi calatorii) decat revenirea “acasa”, desi prima necesita o adaptare, pe cand a doua se face pe seama inertiei.

  8. Hm, comentariul de mai sus cred ca l-am scris eu cand eram in transa si, pentru cine stie ce motiv, se pare ca l-am semnat “Name”. Altfel nu pot sa-mi explic.

  9. Hm, comentariul de mai sus cred ca l-am scris eu cand eram in transa si, pentru cine stie ce motiv, se pare ca l-am semnat “Name”. Altfel nu pot sa-mi explic. Bre, domnule “Name”, n-ati vrea sa fiti o tipa misto, sa va fac curte?

  10. Ştiţi care e cea mai frecventă critică la adresa textelor mele? “N-am înţeles nimica”. Chestia cu marile adevăruri de la capătul a mii de ani de căutări era o glumiţă.

  11. Vlad, nu mai conteaza ce vroiai tu sa zici, discutia a crescut, e mare acum, si-a castigat autonomia fata de insemnarea ta. Aceasta nu era decat un pretext pentru comentariile noastre. De fapt, tu insuti esti creatia noastra, nu exista nici un Vlad Stroescu (si asta explica de ce n-a onorat nimeni invitatia Zazei), nu exista decat Mahalaua.

  12. Iata ca m-am intors acasa si lumea e din nou asa cum trebuie sa fie. Pina si cerul e senin. Domnu’ Inginer se bucura ca ma vede, la ora cind eu ma indreptam spre aeroport ca sa vin acasa el facea cumparaturi pantagruelice, aproape de miezul noptii nu vroiam sa mai maninc, am picat amindoi lati si ne-am reintilnit la micul dejun.

    Dar ce vroiam sa spun: Daca ma gindesc bine, ce mi-a ramas din cele patru zile de la Hamburg a fost comentariul unui coleg. Treceam prin gradina zoologica, in drum spre hala de dresura si petrecerea mentionata mai sus cu vinul sudafrican. Animale nu prea erau, probabil ca le era frig; si mie mi’era. Dar am ajuns intr-o zona a dinozaurilor. Erau evident de plastic, aveau culori sumbre (si m-am intrebat de unde stia cine le-a facut ce culoare au avut la vremea lor), si unul mai mic (U. a crezut ma intii ca e pui) sarise de gitul unuia mai mare (U. s-a dumirit ca nu era pui) si il musca feroce de beregata. U. zice: Cit de tare se iau oamenii astia in serios pe ei insisi.

    Chestia cu marile adevaruri o luam citeodata tare in serios… nu?

  13. “De fapt, tu insuti esti creatia noastra, nu exista nici un Vlad Stroescu (si asta explica de ce n-a onorat nimeni invitatia Zazei), nu exista decat Mahalaua.”

    Asta este cel putin plauzibil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.