În 1977, Hobson şi McCarley au elaborat o teorie despre vise numită “activare-sinteză”, bazată pe datele neurobiologice de la momentul acela. Pe scurt, visul are următorul mecanism: în prima parte, impulsuri ce vin din trunchiul cerebral, mai precis din punte, activează diverse zone din creier, cu totul la întâmplare. În a doua parte, creierul nostru, care detestă dezordinea şi lipsa de sens, încearcă să lege aceste imagini şi sentimente aleatorii într-un scenariu cât de cât logic. De aici aspectul ciudat al viselor, nici lipsit de sens, dar nici cu vreun sens clar. Teoria o dărâmă pe cea freudiană, şi, dacă e adevărată, ne spune că nu putem găsi nici o semnificaţie în vise, alta decât informaţiile despre cum mintea noastră încearcă să lege între ele nişte lucruri fără legătură. De asta, foarte puţini sunt dispuşi să o accepte.
În 22 septembrie 2007, mă plimbam într-o magnifică lumină de după-amiază pe lângă parcul Ioanid, şi fiecare lucru îmi vorbea despre viaţa mea: fructul de Maclura pomifera (the mock orange, sau bois d’arc), căţeii dormind la soare, fereastra cu ramă în acoladă, un şoricel traversând bazinul secat de apă dar plin de copii, vântul dinspre nord, etc. Desigur, toate lucrurile astea sunt cu totul întâmplătoare şi nu au legătură prea mare una cu alta, dar io traversam o pădure de simboluri.
Nu există prea mare legătură nici între sunet şi lumină. Sunt fenomene foarte diferite, atâta doar că oamenii le percep pe amândouă. Dacă unda, modelul matematic care le-a reunit, în parte, o fi o invenţie omenească sau, din contră, o descoperire omenească, habar n-am. Tot ce ştiu e că e un vis.
Vlad, darama teoria freudiana, dar cred ca nu si practica ei: importante devin nu “continutul latent” al visului (imagine “naiva” de care mi se pare ca Freud s-a si indepartat intrucatva in ultimii ani), ci asociatiile pe care analizandul le dezvolta avand visul ca punct de plecare. Un fel de test Rorschach. Dar asta stii tu mai bine.
Iti mai aduci aminte de vremurile cind psihologii descopereau (in primul rind prin introspectie) de exemplu ca in creier trebuie sa existe niste formatiuni care interpreteaza cuvintele intr-un anumit fel, apoi altele care sintetizeaza interpretarile primelor si dau sens propozitiilor? Apoi disecau creierul si cautau formatiunile pe care le dedusesera — si evident ca nu le gaseau. Dulce naivitate a virstei de aur! Am comentat cindva, parafrazind licorna (ultima) si incercarile nefericite ale lui Schmendrick: Formula magica era gresita, dar in ea era magie adevarata. In curind va fi un secol de la aceste adorabile incercari, iar noi credem ca acum am inceput sa intelegem. Ceva mai maturi, mai blazati, avem acum o metoda care ne permite sa ne tinem la distanta: Dupa ce pacientul ne-a povestit ce a visat, il invitam sa ne serveasca tot el si interpretarea…
@Vlad:
Stiu ca n-are legatura cu insemnarea, dar mi s-a parut atat de uluitor incat am vrut s-o impartasesc cu cineva, cu atat mai mult cu cat pare ca si tu ai o slabiciune pentru Persia: o minicolectie de formule de politete iraniene. Nu credeam posibil sa existe atata rafinament!
http://iranvisitor.blogspot.com/2005/11/farsi-many-thanks.html
A.: Haaaaaaaaaaa, mulţumim! Sperăm că nu te dor mâinile!
Mai exista o formula, pendinte vechii formule “Servus humilibus” care s-ar traduce prin “Sânt victima dvs. expiatorie”. Sincer, nu îndraznesc s-o folosesc, cine stie, o mai ia cineva ad literam 🙂
Vladule
care este originea cuvantului caprui? (de la ochi)
Din câte ştiu, vine de la capră. Rămâne să priveşti în ochii unei capre, să vezi care e efectul.
Pana azi am trait cu convingerea ca am gasit in Borges o descriere surprinzatoare a feminitatii: in “Aleful”, caracterizand-o pe Beatriz Viterbo, naratorul spune despre ea ca avea o “prostie gratioasa”. Iata insa ca, dupa multi ani de la prima citire a traducerii romanesti, vad ca in original e scris asa: “Beatriz era alta, frágil, muy ligeramente inclinada: había en su andar (si el oximoron es tolerable) una como graciosa torpeza, un principio de éxtasis; […]” (subl. mea). Dupa cautari in dictionare si discutii cu un argentinian, sunt un pic derutat. Lucrurile stau complet altfel: “torpeza”, desi poate avea uneori sensul de “prostie”, inseamna (atunci cand caracterizeaza miscarile cuiva) stangacie, neindemanare, lentoare, impiedicare.
“Aleful” eu l-am citit in doua versiuni: una veche, in format mic, de prin anii ’60-’70. Cealalta era din editia recenta in 4 volume de la Univers. Imi aduc aminte (dar nu ma mai incred in memorie, 336 stie de ce) ca “Aleful” de la Univers l-am asteptat cu infrigurare (era in vol. 2), numai si numai pentru a reciti fraza cu “prostia gratioasa” (deoarece rezuma foarte bine viata mea amoroasa).
Sunt doar doua posibilitati:
1) traducatorul (Darie Novaceanu?) a “tradat” originalul (desi, e adevarat, in cazul asta as spune ca l-a si depasit)
2) aceasta amintire, cu care am trait ani buni si la care reflectez ades, este o falsa amintire. Caz in care sunt inspaimantat de vitalitatea, forta si claritatea falselor amintiri (in particular, de faptul ca poti retrai si false amintiri-emotii).
Exista si o a treia varianta, borgesiana: ca si in “Tloen, Uqbar, Orbis tertius”, doar in anumite (putine) exemplare (falsificate) ale traducerii apare sintagma in discutie.
Acum, rugamintea: este posibil ca acei ce au vreo varianta in romaneste (preferabil vreuna din cele de mai sus) sa verifice pe text si sa-mi comunice rezultatul (nu am o varianta romaneasca la indemana, aici unde sunt acum)?
Multumesc.
@Madelin:
Dictionarul zice ca vine de la “capra”. De ce – asta nu mai stiu. Partea hazoasa este ca in pasaportul meu scrie asa: “Ochii / Colour of eyes / Couleur des yeux: CAPRUI”. Nu mi-e clar ce poate intelege un granicer strain…
Des yeux chévreux. Goaty eyes.
Borges e prea Borges ca să debiteze platitudini gen: “Stângăcie graţioasă”, pe de altă parte doar aşa se explică de ce ar fi vorba de un oximoron.
Începem să aflăm mai multe despre A., mai bine zis despre viaţa dumisale amoroasă.
Dar, ca să fim borgesieni până la capăt, aş zice, cher ami, că toate amintirile sunt false.
Vlad, dupa parerea mea, de data asta ai cam trantit-o! “Borges e prea Borges ca să debiteze platitudini gen: >”. Ce sa mai zic de abundenta de “dulce” din Eminescu, atunci (buze dulci, sarutarea dulce, dulce extaz, glas dulce etc.)? Mie imi place literatura necalofila, cu formulari simple, necautate. “Stangacie gratioasa” mi se pare de exceptie, sugereaza perfect fragilitatea si un anumit fel de timiditate (“stangacie”), cat si fascinatia pe care aceasta imperfectiune il avea asupra admiratorului (“gratioasa”) (comentariu: mi se pare ca, cel mai adesea, femeile exact prin imperfectiuni fascineaza; nu cred c-as putea vibra in fata unei femei perfecte). Si-i da femeii respective un aer diafan de irealitate (imi aduc aminte de un titlu de-al lui Cioran: “Elle n’etait pas d’ici”). Iar forta sintagmei vine din alaturarea a doua cuvinte banale, intre care mi se pare insa ca percep o tensiune aproape electrica (“oximoronul”).
Ati aflat chiar mai multe despre A., anume ca are ochii caprui (doua dezvaluiri la pret de una – superoferta!).
Si remarc ca m-ai lasat ca… la-nceput, ca sa zic asa, ca inca nu stiu cum suna traducerea romaneasca. In continuare, asteptam provincia!
(Si a propos de ce formulari se cuvine Borges sa foloseasca, iata traducerea englezeasca a lui Norman Thomas Di Giovanni in colaborare cu autorul insusi: “in her walk there was (if the oxymoron may be allowed) a kind of uncertain grace, a hint of expectancy”. De remarcat ca “uncertain grace” se indeparteaza considerabil de “graciosa torpeza”. Si de remarcat si ca eu am oferit o traducere inexacta – “stangacie gratioasa” in loc de “gratioasa stangacie” – ceea ce mi se pare ca schimba un pic nuanta.)
Cat despre “prostia gratioasa” ca imagine a feminitatii: de citit scrisoarea lui Plesu din “Epistolar” in care ii vorbeste lui Pippidi despre albastrul din ochii “Mariei” care trimite la “albastrul originar”. Si despre reactia “Mariei”. Si despre stridii si ochiuri cu sunca, dar asta – mmmm! – e deja altceva.
@A.: Cred ca in limba romana avem cuvintul “toropeala”, care ar fi cel mai apropiat de “torpeza”. Cred ca o astfel de traducere ar fi mai coerenta (pentru ca extazul pe care il gasim in original 2-3 cm mai departe poate sa fie tot un fel de toropeala). Deci, de ce nu “toropeala gratioasa”? E chiar frumos, in plus corespunde ca stil, cel putin dupa gustul meu. Chestia cu prostia gratioasa, fiind vorba despre femei, mi se pare, ca sa ma exprim in termeni moderni, pur si simplu sexista. Ceea ce nu inseamna ca nu stiu cum arata 🙂
Da, am sa ma uit pe Borges al meu, il am in romana. Daca nu ma insel, povestirile sunt traduse cel putin in parte tot de Darie Novaceanu, asa ca sa vedem. Excelent pretext sa il recitesc 🙂 Dar va trebui sa mai ai rabdare citeva zile.
@Vlad+A., despre memorie si amintiri inventate. Hai sa trecem putin in revista cercetarile psihologilor asupra memoriei:
Behavioristii au pornit de la o paradigma reprezentata cel mai bine de ciinele lui Pavlov. Ceea ce au gasit ei, memoria ca raspuns la stimuli repetati, este poate cea mai fidela forma de memorie, cea mai animala, si foarte utila din perspectiva evolutionista: Asa se pastreaza cel mai bine traditia. Pe de alta parte, cum bine stim, behavioristii au ignorat faptul ca oamenii gindesc si simt, ceea ce evident ca altereaza continutul memoriei.
Apoi au venit cognitivistii cu niste paradigme inca si mai stranii. Experimentul tipic a fost, o buna bucata de vreme, cel cu invatarea unor liste de cuvinte disparate, unele din ele chiar fara sens. De aici s-a ajuns, trecind peste bizareriile inerente cercetarii fundamentale, printre altele la teoriile care explica memoria expertilor (chunking, de exemplu), care nici nu sunt chiar asa de neinteresante… Aici se intilnesc memoria si cognitia, si se influenteaza reciproc. Tot aici incep Vlad si Jorge Luis sa aiba dreptate cind spun ca amintirile sunt inventate.
Ceva au scapat din vedere si behavioristii si cognitivistii. Poate sa sune a idee fixa din partea mea, dar am sa revin la teoria memoriei colective a lui Maurice Halbwachs. Domnia sa s-a ocupat pentru prima data in jur de 1930 (deci intr-un moment in care abia daca se putea vorbi de behaviorism, si nici pomeneala de cognitivism) de intrebarea de unde vin stimulii pe care ii memoram. Ei bine, in practica, acei stimuli vin de la societate si corespund de foarte multe ori unor rituale, fie ele sezatori, slujbe la biserica sau discutii de blog. Societatea este cea care aminteste periodic individului ce trebuie sa stie. Asa apar amintirile colective, impartasite si construite la nivel social. Tot asa se face ca amintirile nu reproduc niste secvente de stimuli ca de pe o placa de patefon, ci reproduc mai degraba interpretarea acelor stimuli, care interpretare nici macar nu trebuie sa fie personala. Si aici ne aflam deja in plin constructivism si in anii 1990+. Ce pacat ca nu putem sa il invitam si pe oncle Maurice la discutiile noastre! 😉
Ei, ei, depasesc deja lungimile de bonton, dar: Draga A., abundenta de dulce in poezille lui Eminescu, daca exista, nu este o platitudine. Afirmatia este riscanta. Eu as sustine mai degraba ca nu il intelegem noi pina acolo incit sa interpretam acel “dulce” la justa lui valoare.
La unul din muzeele de arta din Berlin exista un tablou pe care Eminescu l-a vazut cu siguranta. (Desigur si Mateiu, bunul prieten al Zazei, poate chiar si nenea Iancu.) Tabloul este de fapt o schita la Venera lui Botticelli. Bratul sting este supradimensionat in mod vizibil; asta sare in ochi in schita, nu insa si in tabloul final; diferenta este numai de finisaj, proportiile sunt exact aceleasi. Intentia pictorului este clara. (Semnificatia… ramine de vazut.) In mai multe poezii ale lui Eminescu gasim referiri la bratul sting al iubitei. Ele par plate, dar au semnificatia lor. Nu se poate spune ca Eminescu a scris platitudini, tot asa cum nu se poate spune ca Sandro Boticelli nu a stiut sa picteze.
@Pinocchio:
Nu ma gandeam sa-l critic pe Eminescu (chiar daca mie imi place mai mult acrul – buze acre, sarut acru, mmmm! da!). Ma refeream la aparenta incompatibilitate pe care o vede Vlad intre statura scriitorilor consacrati si anumite formulari care lui i se par banale si nedemne de acestia. Si daca strambi din nas la “banalitatile” lui Borges, corect e sa fii coerent cu tine insuti si sa strambi din nas si la “banalitatile” altora, de exemplu Eminescu (mai multe exemple nu pot da, desi as vrea, deoarece sunt cam incult).
La “toropeala” ma gandisem si eu (de fapt, ca sa fiu cinstit, la “torpoare”). Si eu ma gandeam ca au aceeasi radacina dar, stupoare! “Torpeza” este “1. cualidad de torpe; 2. accion o dicho torpe”. Mai departe, pe situl Real Academia Espanola vedem ca “torpe” vine din lat. “turpis“, care la randul lui inseamna:
turpis -e [ugly , foul]; morally, [foul, disgraceful]; n. as subst. turpe, [a disgrace]; adv. turpiter, [foully, disgracefully]
Presupun ca “turpis” este din aceeasi familie lexicala ca “turpido”, dandu-ne romanescul “turpitudine”.
Pe de alta parte, “torpoare” (si, presupun, si “toropeala”) vine din lat. “torpor“, care inseamna:
torpor -oris m. [numbness , sluggishness, dullness, inactivity]
Poate ca la nivelul latinei arhaice, cele doua sa fi fost inrudite, dar “toropeala” nu mi se mai pare azi inrudit lexical cu “torpeza”, in lumina consideratiilor etimologice de mai sus.
In plus, “toropeala” prea imi sugereaza “Morometii” cu Victor Rebengiuc (film esential, nene!), cu praf, lene si Teleormanul (padurea nebuna) sub arsita irespirabila. Ma gandesc la “moleseala” – or Beatriz Viterbo nu cred ca era “molesita”.
@Vlad si toata lumea:
Daca tot veni vorba de etimologie si feminitate: in persana, “femeie” se spune “zan”. Sa fie oara inrudit, din vremurile cand inca nu se diferentiasera variile familii indo-europene, cu romanescul “zana”? Femeia ca zana (cu puteri magice si fascinatie)?
fascino -are [to bewitch; to envy]
Adrese utile:
http://www.dexonline.ro
http://www.nd.edu/~archives/latgramm.htm
http://www.wordreference.com
“torpeza”-> toropeala ? De ce fugim de radacina latina “turpitudo” ? Cât priveste prostia gratioasa, de ce parte a oglinzii se afla cel carea suspina mai ceva decât Eminescu printre trestii ? E adevarat ca urmat si un curs de fizica (M.E.) ? Atunci, da, la steaua care-a rasarit …
PS Care este forma pupilei unui ochi de capra, c’a lui A. o vad ca o gaura de cheie 🙂
Scuze. Abia când am postat am vazut comentariul precedent. Intru totul de acord cu etimologia. Si fiindca veni vorba stie cineva de unde vine poezie ?
A.: Da, torpoare e poate chiar mai bine decit toropeala, dar, pentru urechile mele, torpoare nu prea suna romaneste. Cine stie. De legatura intre toropeala si turpitudine ma cam indoiesc. Dictionarele etimologice, ca si volumele lui Borges le am acasa si nu pot sa le consult acum. Sa vedem.
गांधी: Forma pupilei unui ochi de capra este tare curioasa si seamana, pare-mi-se, cu taietura din clopoteii calusarilor, un fel de 8 alungit. Poezia trebuie sa vina de la poiesis, creatie — just my magic crystall ball.
Evident nu toropeala e de legat cu turpitudinea. Torpoarea cred ca este opera pasoptistilor, cumva pe modelul stuporii. Turpitudinea descinde din turpis sau turpitudo. Cât priveste poesis, mi s-a dat o radacina mai veche, foarte frumoasa dar … am ceva reticente. Astept provincia. Forma pupilei caprine îmi aminteste de deschiderile practicate în corpul violei sau la rudele mai mari. Are anfitrionul nostru o capra în “Apa galbena”, dar nu se vede prea bine (ochiul). Sper ca data viitoare va face un efort.
No, c-am ajuns acasa si nu rezist sa nu va spun ce am gasit, chiar daca domnu Inginer e nerabdator s-o’ntindem.
Etimologicul romanesc (A. Cioranescu) zice asa: toropala (ca si toroipan) = bita, ciomag; a toroipani = a strivi, a zdrobi, a aduce in stare de ameteala (probabil folosind numitul toroipan). Din aceeasi familie face parte si toropeala. Interesant: toropala este de origine greaca, to ropalon.
Asta m-a cam bagat in ceata. Dar sa vedem mai departe. Etimologicul englez (Chambers) zice, mai la obiect: torpid – borrowed from Latin torpidus, benumbed or stiff; torpor = numbness. Aici m-am simtit salvat. Nu este o contradictie ca unul gaseste o origine greaca si celalalt una latina. Mi se pare destul de clar ca torpeza spaniola de la torpor trebuie sa vina, si ca turpia este cu totul altceva.
Cit despre gustul acru al buzelor — de acord, dar asta are alta conotatie 🙂
Era sa uit: cele doua dictionare etimologice trimit poezia tot la poiesis. Daca mai exista si alta radacina, sunt curios. Exista etimologii superbe, chiar si atunci cind nu sunt adevarate 😉
@Pinocchio:
Un 8 alungit e de-a dreptul infinit!
In chestia cu acreala – sunteti pervers, domnule! Daca nu cumva chiar porcos! 🙂
@Vlad & Gandhi:
Va aduceti aminte, mai demult am lansat conjectura “Gandhi=336”. Adusesem si vreo 3 argumente, le gasiti intr-un comentariu aici:
http://lulutza.blogspot.com/2007/05/ghici-cine-vine-lunea-la-cina.html
Iata un al 4-lea argument: va rog sa remarcati pupilele in forma gaura de cheie de pe pagina de mai sus. Acum, remarcati-le pe cele de pe pagina asta. Q.E.D. (vedeti, Gandhi & Vlad, nu toate amintirile sunt false!).
Sunt dezamagit. Se pare ca “zana” nu are nimic de-a face cu persanul “zan”. Cica ar proveni de fapt din lat. “Diana”. Ceea ce e prea plauzibil chiar, avand in vedere transformarea lui “d” in “z” (deus->zeu, dies->zi etc.). Mie insa mi-e mai draga etimologia inventata de mine.
@Vlad:
Exista vreo editie romaneasca a “1001 de nopti” care sa nu fie tradusa din vreo limba intermediara occidentala? Am gasit cu surprindere la BCU o editie din 1837-1840, in 8 volume: “O mie si Una de Nopti: Istorii arabicesti sau Halima / Acum intaiu talmacite dupa limba nemtasca de Ioan Barac; Cu cheltuiala Domnului Rudolf Orghidan” (tiparit la Brasov). Ete, ca nasc si la Transilvania oameni! (Mira-Laura: sshhhht!)
As zice totusi ca este mai degraba un S bortos si nu un infinit strangulat, mais chacun voit midi à sa porte. Poiesis ar avea la rândul sau o radacina arameana ce înseamna “zgomotul pârâului pe pietrele din albie”. Si non è vero…
PS De acum voi fi extrem de atent si voi da sursele : 2 x 2 = 4 – Pitagora (nu stiu de ce, dar am impresia ca on ne prête qu’aux riches). Asta ma obliga si pentru sursa arameana – Denise Ackerman.
Interesanta teorie si frumos scris, keep the good work going. Gratz.
A., ceea ce am vrut să zic de fapt, este că Borges aproape niciodată nu scrie în proză despre dragoste şi femei. Există o singură povestire de dragoste – ştiţi voi care. În rest, subiectul pare cel mult să-l las perplex (“Secta Phenix”). E firesc ca dragostea să se manifeste în dulci platitudini, detest, eu unul, nevoia de originalitate in dragoste, o văd ca pe un semn clar al absenţei dragostei.
Cât despre poezia lui Borges, e cu totul altceva.
Tot A.: etimologia ta pentru zână nu putea fi valabilă, pentru că zan (sanscrit: ja´ni), înseamnă mai curând “nevastă”, ori zânele sunt mai curând fecioare.
Linkul meu: http://www.indo-european.nl/
गांधी : îţi dedic un post separat. 🙂
@A.:
Cu parere de rau, va trebui sa te dezamagesc. Traducerea din Aleph pe care o am este tot a lui Darie Novaceanu, iar “prostia gratioasa” e la locul ei.
Cit despre gustul acrisor al buzelor si perversitatea subsemnatului, aici ma multumesc sa chicotesc de unul singur inchipuindu-mi ce as fi putut sa raspund.
@गांधी: Frumoasa etimologie! …e ben trovato 😉
Pinocchio, nu sunt deloc dezamagit – dimpotriva, sunt multumit ca amintirea era autentica (spre deosebire de Vlad, mi-e teribil de frica sa amestec realul cu imaginarul si fac eforturi mari sa le tin departe una de cealalta). Imi pare rau doar ca nu imi apartine mie formularea asta, pe cat de muscatoare, pe atat de justa.
Vlad, nu cred in argumentul tau: din India pana in Romania sunt peste 5000 km, nu trebuie sa ne miram daca un cuvant isi schimba nuanta. In definitiv, “munte” si “montagne” au genuri diferite, desi s-au separat mai recent, vin din acelasi “mons” si sunt mai apropiate geografic.
Pentru calculul distantei:
http://www.daftlogic.com/projects-google-maps-distance-calculator.htm
SI observ ca din Romania pana-n Mexic distanta e dubla (peste 10000 km) – ceea ce domniilor voastre nu le spune nimic, dar eu abia acum incep sa ma adun si sa pricep unde-am fost… Incredibil, domnule! Cine-ar fi crezut? Eu, care aveam oroare sa ies din Centrul meu curat ca sa merg mai spre Militari, Berceni s.cl. (nici nu mai vorbim de Ferentari – acolo merg doar curajosii)…
Si legat de buze dulci s.cl. – vai de mine, dar uitam tocmai Dulcea mahala!
Ceea ce spui dumneata, A., şi io zic în însemnarea următoare. Însă distincţia dintre nevastă şi fecioară pare să fie una atemporală 🙂
Mulţumesc că m-ai făcut curajos.
Dar cum calculam distanta între doua cuvinte, doua sunete, doua imagini sau chiar doua amintiri. Sau poate trebuie sa vorbim de disimilaritate, mai degraba decât distanta. Evident, criteriile sânt legate de natura suportului. Asta nu înseamna ca nu sânt cuprins de admiratie când pentru a mari distanta între un cuvânt si semnificatia sa se poate utiliza un obiect anodin pentru a emite un sunet dispretuitor – Le zero et l’infini ! Care este însa distanta pâna la Darkness at noon ? 🙂
@Vlad, restul lumii:
Discutie cu o prietena, acum doi ani. Despre limbajul porcos in gura unei femei, in general. Discutia e tensionata, prietena rabufneste: “Dar ce-ati vrea, sa fim niste zane?”. In fata vehementei ei m-am blocat, am baiguit ceva si am schimbat subiectul. Apoi m-am tot gandit… da, cred ca asta vreau (vrem?): sa fie zane. Ce strategie de supravietuire sa adoptam cand vedem cum zana se transforma, abrupt si sub ochii nostri, in “spalatoreasa spartana” (ca s-o citez pe Zaza, pe care profit si o rog pe aceasta cale sa ne faca portretul spalatoresei ateniene)?
In rest, insa, sunt fericit: mi-a iesit prima mea michelada. Dependenţă.
@A.: …nu ştiu ce e aia micheladă, dar în fine. Cu această ocazie, te anunţ că nu am de gând să scriu despre un nonsens, aka spălătoreasă ateniană, şi cu atât mai puţin la comanda dumitale.
Fără supărare, zău.
Zaza este absolut minunata. Mai intai te loveste frontal (“şi cu atât mai puţin la comanda dumitale” – ca sa te simti asa, ultimul om), dupa care iti zambeste amabil (“Fără supărare, zău.”).
Heh! Asa ceva rar se egzista!
Fără supărare, zău.
@A: Oh heh, A., ce naiba, am mai spus de nu ştiu câte ori că nu scriu de obicei la comanda nimănui, no need to get hot on that one.
Cu o singură excepţie. Asta e: finders’ keepers, sau cam aşa ceva.
Oricum, de la impertinentă la absolut minunată -fie şi în cheie acidă- e totuşi un progres.
Z.
Zaza, te înseli de Caragiale. Lasa-l în pace pe Domnul Goe ! Ce qui compte dans l’homme, c’est le moulin à vent.
Uitasem – Yvan Audouard.
Sfinte Haralamnbie, de vreo şase luni ştiu asta 🙂
Dar mulţumesc înzecit.
Zaza, dar A. nu îţi dăduse o comandă, ci te rugase. Dar pentru că dumneata l-ai refuzat, îmi asum eu sarcina de a-i răspunde.
Scuze tuturor, în ultimele zile nu am avut internet, sper ca azi să se rezolve şi să poci iarăşi fi alături de domniile voastre.
alt link util: http://www.webdex.ro
Banuiesc ca ai primit de multa vreme raspunsul. Oricum, pentru ca mi-e frica de ce s-ar intimpla daca nu l-ai fi primit, ti-l dau (si) eu (eu, adica Mihai Iacob, conferentiar la catedra de spaniola a universitatii bucuresti, deci poti sa ai incredere in mine): “graciosa torpeza” este cu siguranta cum ti-a spus argentinianul, nu Darie Novaceanu (care, in lumea specialistilor, este cunoscut ca un om care a masacrat multa literatura spaniola, prin traduceri neglijente, iresponsabile sau pur si simplu ignorante). Prin urmare “graciosa torpeza” are, in textul lui Borges, un sens fizic: “stingacie gratioasa”.