După cum mi-a atras atenţia Mira, revista Time Out Bucureşti anunţase mai demult un concurs de proză scurtă despre Bucureşti, numit sugestiv “Bucureştiul în proză scurtă”. Poveştile câştigătoare urmau să fie publicate în numărul din 9 august. Cu o noapte înainte de termenul limită, am scris dintr-o răsuflare o povestire (între 10 seara şi 5 dimineaţa), pe care am trimis-o, aşteptând plin de speranţă debutul meu scriitoricesc. În numărul din 9 august însă se găsea doar o reclamă la concursul mai sus-menţionat, care decala termenul limită şi promitea publicarea câştigătorilor tocmai în numărul din 20 septembrie. Alte aşteptări chinuitoare ale debutului meu scriitoricesc. În sfârşit, mâinile mele anxioase sfâşiară ţipla numărului din 20 septembrie. Şi, şi, şi, ce credeeeeeeeeţi????
Nimica. Nici urmă de povestirea mea, nici urmă de alt câştigător, nici urmă de concurs. Fără explicaţii.
M-am gândit atunci că poate aş putea să public povestirea pe blog, să o citească măcar cei doi cetitori ai mei dintre care unul sunt eu. Dar eu am avantajul că-mi pot ceti articolele înainte de a apărea pe blog. Aşadar, am recitit povestirea, şi tare m-am mai bucurat, şi anume că nu a mai fost nici un concurs, că tare slabă şi prost scrisă era povestirea aia, imposibil de publicat aici.
Ceea ce pot face totuşi, e să vă povestesc pe scurt povestirea, pentru că ea conţine un sfânt din Ferentari care a existat de adevăratelea, şi poate că ar fi demn de interes pentru domniile voastre. I se spunea Craiu Mutu şi a trăit undeva pe una dintre străzile cele mai neasfaltate din cartierul inimii mele, probabil între anii 1880 şi 1950. Despre acest om care niciodată în viaţa lui nu şi-a părăsit strada, se spunea că, surdo-mut fiind, avea răspunsul la orice întrebare, şi ţi-l putea da înainte să rosteşti întrebarea şi fără să folosească cuvinte. Aici intervine partea de ficţiune: eu imaginasem un student al cărui viitor e ruinat definitiv odată cu începuturile comunismului, care se retrage în Ferentari şi care, în culmea disperării, merge să-l vază pe sfânt. Urmează, intercalat, explicaţia mea privitoare la puterile sfântului: surd şi mut din născare, plus analfabet, el are o cunoaştere a lumii directă, nemijlocită de cuvinte şi de toată povara memoriei milenare a omenirii, o cunoaştere, somme toute, îngerească. Handicapul lui şi neglijenţa familiei sale cu nenumăraţi copii ar fi fost, coincidental, mediul în care geniul său a putut să crească.
Tânărul erou merge aşadar să-l vază pe Craiu Mutu, să vază cum de poate cineva să-i dea o soluţie la problema sa insolubilă, şi asta fără a asculta nici o explicaţie şi fără a spune nici un cuvânt. Bineînţeles, odată ajuns în palatul cu turnuleţe al sfântului, acolo vede o preafrumoasă ţigancă de care se îndrăgosteşte pe loc, pe care o ia de nevastă şi cu care trăieşte un an de graţie. La capătul căruia, Craiu Mutu moare, lovit de o maşină pe care nu o putuse auzi. În scurt foarte scurt timp, preafrumoasa ţigancă moare şi ea, atinsă de o boală fulgerătoare. În jur, se petrec doar catastrofe, căci minunile săvârşite de sfânt dispăreau odată cu acesta. Întreaga ţară, rămasă fără iluzii, se scufundă, şi protagonistului nu-i rămâne decât să trăiască realitatea agăţându-se de amintiri. The end. Foarte prost.
Însă, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama de un lucru tulburător. Evanescenţa concursului literar anunţat de Time Out Bucureşti şi faptul că sfântul Craiu Mutu moare în povestirea mea să fie doar o asociere coincidentală? Nu cumva…nu cumva moartea sfântului a determinat şi dispariţia misterioasă şi bruscă a concursului? Şi ce iluzii vor mai dispărea? Ce am făcut???
ii voi intreba pe organizatori daca le-a mancat Craiu Mutu concursul.
