După cum mi-a atras atenţia Mira, revista Time Out Bucureşti anunţase mai demult un concurs de proză scurtă despre Bucureşti, numit sugestiv “Bucureştiul în proză scurtă”. Poveştile câştigătoare urmau să fie publicate în numărul din 9 august. Cu o noapte înainte de termenul limită, am scris dintr-o răsuflare o povestire (între 10 seara şi 5 dimineaţa), pe care am trimis-o, aşteptând plin de speranţă debutul meu scriitoricesc. În numărul din 9 august însă se găsea doar o reclamă la concursul mai sus-menţionat, care decala termenul limită şi promitea publicarea câştigătorilor tocmai în numărul din 20 septembrie. Alte aşteptări chinuitoare ale debutului meu scriitoricesc. În sfârşit, mâinile mele anxioase sfâşiară ţipla numărului din 20 septembrie. Şi, şi, şi, ce credeeeeeeeeţi????
Nimica. Nici urmă de povestirea mea, nici urmă de alt câştigător, nici urmă de concurs. Fără explicaţii.
M-am gândit atunci că poate aş putea să public povestirea pe blog, să o citească măcar cei doi cetitori ai mei dintre care unul sunt eu. Dar eu am avantajul că-mi pot ceti articolele înainte de a apărea pe blog. Aşadar, am recitit povestirea, şi tare m-am mai bucurat, şi anume că nu a mai fost nici un concurs, că tare slabă şi prost scrisă era povestirea aia, imposibil de publicat aici.
Ceea ce pot face totuşi, e să vă povestesc pe scurt povestirea, pentru că ea conţine un sfânt din Ferentari care a existat de adevăratelea, şi poate că ar fi demn de interes pentru domniile voastre. I se spunea Craiu Mutu şi a trăit undeva pe una dintre străzile cele mai neasfaltate din cartierul inimii mele, probabil între anii 1880 şi 1950. Despre acest om care niciodată în viaţa lui nu şi-a părăsit strada, se spunea că, surdo-mut fiind, avea răspunsul la orice întrebare, şi ţi-l putea da înainte să rosteşti întrebarea şi fără să folosească cuvinte. Aici intervine partea de ficţiune: eu imaginasem un student al cărui viitor e ruinat definitiv odată cu începuturile comunismului, care se retrage în Ferentari şi care, în culmea disperării, merge să-l vază pe sfânt. Urmează, intercalat, explicaţia mea privitoare la puterile sfântului: surd şi mut din născare, plus analfabet, el are o cunoaştere a lumii directă, nemijlocită de cuvinte şi de toată povara memoriei milenare a omenirii, o cunoaştere, somme toute, îngerească. Handicapul lui şi neglijenţa familiei sale cu nenumăraţi copii ar fi fost, coincidental, mediul în care geniul său a putut să crească.
Tânărul erou merge aşadar să-l vază pe Craiu Mutu, să vază cum de poate cineva să-i dea o soluţie la problema sa insolubilă, şi asta fără a asculta nici o explicaţie şi fără a spune nici un cuvânt. Bineînţeles, odată ajuns în palatul cu turnuleţe al sfântului, acolo vede o preafrumoasă ţigancă de care se îndrăgosteşte pe loc, pe care o ia de nevastă şi cu care trăieşte un an de graţie. La capătul căruia, Craiu Mutu moare, lovit de o maşină pe care nu o putuse auzi. În scurt foarte scurt timp, preafrumoasa ţigancă moare şi ea, atinsă de o boală fulgerătoare. În jur, se petrec doar catastrofe, căci minunile săvârşite de sfânt dispăreau odată cu acesta. Întreaga ţară, rămasă fără iluzii, se scufundă, şi protagonistului nu-i rămâne decât să trăiască realitatea agăţându-se de amintiri. The end. Foarte prost.
Însă, în timp ce scriu aceste rânduri, îmi dau seama de un lucru tulburător. Evanescenţa concursului literar anunţat de Time Out Bucureşti şi faptul că sfântul Craiu Mutu moare în povestirea mea să fie doar o asociere coincidentală? Nu cumva…nu cumva moartea sfântului a determinat şi dispariţia misterioasă şi bruscă a concursului? Şi ce iluzii vor mai dispărea? Ce am făcut???
🙂 ii voi intreba pe organizatori daca le-a mancat Craiu Mutu concursul.
Sa stii ca si eu citesc ce scrii tu,dar nu comentez pentru ca …stii de ce,imi lipsesc cuvintele.Dar astazi ai scris o poveste(mie imi plac povestile chiar daca nu sunt copil de multi multi ani) .Poveste ta parca am mai auzit-o,nu stiu unde,dar mi-e tare cunoscuta si m-a intristat finalul.Poate ca-mi amintesc unde am mai auzit-o sau unde a mai trait un astfel de sfant.Ai un mare talent,poti sa publici oriunde povestile tale.Sper sa afli misterul disparitiei concursului!Scrie ca eu citesc,chiar daca nu comentez.
ce-ar fi sa ne publicam povestirile (nepublicate la time out) pe un blog? e valabil si pt laura et co.
desi n-am scris nicio povestioara pentru concursul asta, subscriu la ideea lui immanuel pikant :). Hai sa facem un blog colectiv, alternativa la initiativele de tot kko ale time out sau ale altor publicatii de 2 bani…
Nene Vladutz nu stiu cum faci matale, dar uite ca mereu la momente de plictiseala sau intristare, vii si imi luminezi existenta, cu cate un text de genul asta. Mersi fain pt un uikend inceput cu zambetul pe buze ! Uikend placut si tie ! 😉
E, publicaţia nu e de doi bani, uneori chiar îmi place, dar nu s-ar mai numi Timeout Bucureşti dacă ar fi serioasă 🙂
Gabi, poveşti ca astea sunt cu mormanele prin Bucureşti, probabil de asta ţi se pare cunoscută. Mulţumesc de aprecieri şi de vizite.
Martin Heiddebre, mi se pare foarte bună ideea, mai rămâne să identificăm şi pe ceilalţi concurenţi fără concurs.
Draga Vlad, daca ipoteza ta despre disparitia sfintului si, concomitent, a concursului este corecta, atunci blogul de fata ar trebui sa dispara dintr-o data si fara urma, uite’asa, ffffffffft si gata.
Daca faceti un site cu scrieri, particip cu placere.
a existat in rahova, pe o strada, mai departe de ferentari un om surdo-mut, a murit inainte de anul 1980, din cat imi amintesc. locuia langa un preot catolic, tanar, din cate stiu.. eu stiu cum a murit acest om surdo-mut.. dar nu am retinut cum a trait. ciudat, acum constat ca am retinut doar sfarsitul, de parca numai sfarsitul ar conta
Carolaina giampara, suna atat de romantic incheierea ta, incat mi-a adus aminte de ceva. O cautare abila pe internet si am gasit cuvintele cu care isi prefata Liszt “Preludiile” (din pacate, doar versiunea englezeasca):
“What is our life but a series of preludes to that unknown song of which the first solemn note is sounded by Death?”
Iar uneori doar sfarsitul mai conteaza – de exemplu, daca iti irosesti viata in desertul tatarilor.
Am descoperit blogul tau abia ieri, urmand un link din semnatura pe care o ai pe forumul de medicina si ce imi pare rau e ca l-am gasit asa de tarziu. L-am “rasfoit ” putin si mi-a placut mult ce am citit, precum si stilul in care scrii. Interesanta povestea cu sfantul din Ferentari. 🙂
Gabi, mi-a mai auzit povestea, Carolina imi spune una asemanatoare…Rahova-Ferentari e un contrapunct.
Onuţa, mulţumesc şi bine ai venit.
A., eu de regulă, chiar şi la Bach, prefer preludiile.
A. -ule esti haios. In felul tau. Dar cred ca nu ai inteles nimik.. Si eu prefer preludiile, oriunde, in orice, dar nu in muzica, :).
Am iubit mult mahalaua din Bucurestii Noi, acolo m-am nascut si am locuit pana in clasa a treia. Am trecut anul trecut pe acolo in drumul spre un club fitzos unde a avut loc nunta baiatului meu. Deoarece fata mea conducea masina, am hotarat sa ne abatem din drum, sa intram pe strada unde m-am nascut, fiind sens interzis… La un moment dat, fata mea spune: suntem urmariti de niste masini.
Atunci am realizat ca alte cateva masini, care ne urmau deoarece stiam drumul, facusera aceeasi manevra. Am coborat un minut si le-am explicat ce s-a intamplat. Ma furasera amintirile si uitasem de ei. Acolo era casa coanei Didina, unde m-am nascut, iar vis-a-vis casa Doamnei Klear unde am locuit ulterior.
Avea farmec mahalaua pe vremea cand eram copii.
se pare ca respectivul concurs n-a dat ortul popii, mai da semne de viata…vad ca cei de la Time Out anunta ca pe 19 octombrie se vor publica povestirile…
Păi, om vedea. Nici nu ştiu, să le mai trimit o dată povestirea, să le trimit alta…
Asa…am iesit in pauza sa-mi iau de mincare si m-am oprit si la un chiosc de ziare, unde mi-am adus aminte de Time Out…..Si acu o frunzaream si peste ce mi-au picat ochii…ghici ghici….Prin urmare, povestirea ta le-a placut lui D.C.Mihailescu si Adrian Majuru de au golduit-o
HAAAAAAAAAA??? Nu stiaaaaaaaam! Ma reped pana la chiosc.
Asa e domnule! Multumesc mult că mi-ai zis.
Congratulations !