Sunt sigur că am mai scris despre asta undeva, dar nu mai ştiu unde.
E trotuarul dinspre est, o, trist marş al vieţii noastre, care mai întâi miroase a lapte şi brânză, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că acolo ar fi daţi afară urgent de mai marii pieţei, ci pe caldarâm. Miroase aşa de tare că te crezi la stână, şi lupii prind a urla. Mai apoi ajungi la cimitir, Cărămidarii Vechi îi zice. E mic şi de cartier, şi pesemne va sfârşi uitat pe sub vreun mall sau vreo bancă, precum s-a întâmplat prin Lipscani, de au găsit acum oasele albe pe când montau ţevi sub BCR. Căci da, tinere cetitoriu, şi cimitirele mor.
Şi mai încolo, dincolo de Spălătoria Auto, cresc copacii stufoşi şi zidurile spitalului 9. Şi dincolo, căci da, mai există un dincolo, începe spitalul 10, acolo unde bătrânii sunt lăsaţi uneori, ca Hänsel şi Gretel, atunci când bântuie foametea. Şi nu, dincolo de asta nu mai e nimic, decât poate ţinutul legendar unde metroul iese la suprafaţă, pe câmp, dar astea sunt poveşti.
Dar vis-à-vis e trotuarul dinspre vest, care începe prin a mirosi a flori, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că acolo ar fi daţi afară urgent de mai marii pieţei, ci pe caldarâm. Flori eftine nene. Apoi, tot felul de magazine şi prăvălii, cârciumi, băcănii, spiţerii, tarabe cu manele şi cu beuturi spirtoase, parfumerii şi multe second-handuri. Pe trotuar saltă toată ziua fete vesele, de-ţi creşte inima ca un balon de ciungă. Un releu de metal, despre care un francez, înţelegând în final că nu e departe de Paris, a exclamat: “Mais c’est la Tour Eiffel!”, şi de lângă el pleacă Aleea Castanilor, cel mai mare talcioc de pe faţa pământului, la capătul căruia, nimeni, niciodată, nu a reuşit să ajungă, aşa de mare e.
Şi în toate acestea, noi, cei ce stăm pe-un trotuar şi către celălalt privim, cât e ziulica de lungă.
P.S. (a doua zi): Dacă aţi cetit însemnarea asta, citiţi comentariul lui Muumipeikko, de mai jos. E mult mai bun ca însemnarea mea. Blogul ăsta devine încet încet colectiv.
