Sunt sigur că am mai scris despre asta undeva, dar nu mai ştiu unde.
E trotuarul dinspre est, o, trist marş al vieţii noastre, care mai întâi miroase a lapte şi brânză, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că acolo ar fi daţi afară urgent de mai marii pieţei, ci pe caldarâm. Miroase aşa de tare că te crezi la stână, şi lupii prind a urla. Mai apoi ajungi la cimitir, Cărămidarii Vechi îi zice. E mic şi de cartier, şi pesemne va sfârşi uitat pe sub vreun mall sau vreo bancă, precum s-a întâmplat prin Lipscani, de au găsit acum oasele albe pe când montau ţevi sub BCR. Căci da, tinere cetitoriu, şi cimitirele mor.
Şi mai încolo, dincolo de Spălătoria Auto, cresc copacii stufoşi şi zidurile spitalului 9. Şi dincolo, căci da, mai există un dincolo, începe spitalul 10, acolo unde bătrânii sunt lăsaţi uneori, ca Hänsel şi Gretel, atunci când bântuie foametea. Şi nu, dincolo de asta nu mai e nimic, decât poate ţinutul legendar unde metroul iese la suprafaţă, pe câmp, dar astea sunt poveşti.
Dar vis-à-vis e trotuarul dinspre vest, care începe prin a mirosi a flori, pe care le vând ţăranii, nu în piaţă, că acolo ar fi daţi afară urgent de mai marii pieţei, ci pe caldarâm. Flori eftine nene. Apoi, tot felul de magazine şi prăvălii, cârciumi, băcănii, spiţerii, tarabe cu manele şi cu beuturi spirtoase, parfumerii şi multe second-handuri. Pe trotuar saltă toată ziua fete vesele, de-ţi creşte inima ca un balon de ciungă. Un releu de metal, despre care un francez, înţelegând în final că nu e departe de Paris, a exclamat: “Mais c’est la Tour Eiffel!”, şi de lângă el pleacă Aleea Castanilor, cel mai mare talcioc de pe faţa pământului, la capătul căruia, nimeni, niciodată, nu a reuşit să ajungă, aşa de mare e.
Şi în toate acestea, noi, cei ce stăm pe-un trotuar şi către celălalt privim, cât e ziulica de lungă.
P.S. (a doua zi): Dacă aţi cetit însemnarea asta, citiţi comentariul lui Muumipeikko, de mai jos. E mult mai bun ca însemnarea mea. Blogul ăsta devine încet încet colectiv.
cred ca e prima “sosea” pe care m-am plimbat, intr-una din incursiunile prin Bucuresti. Am fost pe partea dreapta, pe langa cimitir si tiganca cu mere pe bat, am ajuns pana la spitalul 9, apoi am trecut strada…
Pe mine mereu ma alergau lupii acolo…
La inceput treceam strada si mergeam pe langa florarese, am gasit printre ele intr-un mijloc de septembrie o taraba cu caete si creoane colorate si eftine si cu un cui stramb si ruginit de care statea spanzurat un calendar cu poze (sepia) din Bucurestiul 1920-1930. Pe cui nu l-am putut cumpara, caci el era insusi axis tarabi…
Dupa o vreme am renuntat sa trec strada si am renuntat aproape de tot la acea parte a soselei Berceni, o vedeam doar uneori, asa cum zimbesti si il saluti involuntar pe intamplator intalnitul fost vecin din fostul bloc din fostul oras in care ai locuit candva. Descoperisem strada Emil Racovita si toate drumurile catre spital se mutasera acolo. Strada verde. Piata Sudului si prelungirile ei explozive, cu o capacitate incontrolabila de regenerare (spre disperarea Mai Marilor sau poate ca nu) se stingea surprinzator la cimitir. Dupa lumanarile rahitice albe si galbene intinse in soare pe foile de ziare, dupa flori si mai eftine si icoane de hartie sau plastic, din care cate o Sfanta Fecioara facea uneori sclipicios cu ochiul, incepea strada verde. Iarba si copaci. Banca pensionarilor, pe care niste profesori pensionari si poate si niste fosti elevi, ei insisi pensionari, o asezasera printre copaci cu o tablie mica de metal in memoria unui prieten si profesor mutat la cimitir. Din nou iarba si din nou copaci, printre care rasareau randuri simetrice de blocuri si bunicute mici si scorojite cu nepot scolar de mana cu ghiozdan scolar in mana.
Si tot acolo, printre copaci, se afla Cealalta Intrare in spital. Aceea cu turnul, despre care se zice ca era candva turn de apa sau de mai stiu ce…aiurea! Acela este turnul de povesti, in caz ca nu stiati deja. Turnul in care se depoziteaza istoriile tuturor celor care se aseaza pe banca de langa vechea morga. Ale celor care au fost intinsi pe mesele din vechea morga. Si ale celor care au trecut si trec si acum pe langa turn, prin spatiul spitalului. Arhiva, dom´le!
Daca nu ma credeti, iata dovada suprema: in apropierea turnului este o cladire fara etaj, renovata cu mai multi ani in urma si transformata in Centru de Memorie. Acolo vin toti cei care incep sa-si piarda memoria, pentru ca istoriile lor sa fie pentru totdeauna prinse in turn si impiedicate sa dispara. Unii dintre ei, mai ghinionisti, sunt apoi zvarliti peste gard la spitalul 10, dar din pacate nu precum Hänsel si Gretel, ci precum niste recipiente crapate, ciobite si goale de continut sau de orice posibilitate de a contine ceva. Si turnul ofteaza dupa orice posibilitate nerecunoscuta si aruncata si turnul ar vrea sa cuprinda si spitalul 10, sa-l transforme intr-un altfel de spital 10…
Poate ca va reusi candva.
Intre timp, eu m-am transformat in ceva care are pe hipocamp si o placuta foarte asemanatoare cu cea de pe banca pensionarilor de pe strada verde. Pe ea este un text in memoria istoriei istoriilor turnului. Nu foarte diferit de textul unei alte placute dintr-un loc destul de populat al unei insule dintr-un arhipelag scandinav, pe care scrie ca pe insula a fost candva un vechi cimitir si ca mormintele au fost mutate altundeva, mai la liniste. Uf, am uitat unde.
Vlad, iti multumesc pentru P.S., insa insemnarea mea nu s-ar fi ivit niciodata fara a ta. N-as sti sa scriu asa daca tu nu ai crea, zi de zi, Mahalaua asta. Bantui pe aici si din cand in cand mi se nazare ca as avea ceva de zis…
Ce ma bucur ca ai pomenit de tinutul legendar unde metroul iese la suprafata! Ca de cate ori metroul meu iese din tunel si trece peste sinele de deasupra apei intre Ecluza si Orasul Vechi, de atatea ori ma gandesc la voi. Si ma mai gandesc la voi si cand metroul intra din nou in tunel in Orasul Vechi, sunt acolo doua randuri de sine pe care trenurile circula in acelasi sens, sosind insa la doua nivele diferite ale statiei urmatoare. Inchipuiti-va ca trenul care circula in acelasi sens langa al vostru in tunel incepe usor-usor sa coboare pana dispare cu totul, ca scufundat in pamant. Sau ca propriul vostru tren se desparte treptat de cel de alaturi si coboara din ce in ce mai adanc intr-un tunel care atunci i se deschide in fata, ducandu-l cine stie unde…eventual la depoul IMGB 🙂
Hehe, daca ar sti Storstockholms Lokaltrafik ca trenurile lor sunt adesea redirectionate prin Mahala catre depoul IMGB si Metrorex ca ale lor pot circula peste lacul Mälaren…
Berceni sau Janus cu doua fete. Nu stiu. Nu pot decât sa mi-l închipuiesc ca ceva facând parte dintr-o memorie colectiva. Dar parca lipsesc ceva poze. Poate ca este si mai bine asa. Fiecare îl investeste cu trecutul sau. Iar când Vlad ne plimba pe un mal, uitându-se la celalalt, imaginea lui Narcis oglindindu-se, nu din înfumurare, ci pentru as-i revedea sora geamana disparuta mi se imprima pe retina.
Si eu m-am bucurat de povestea metroului care iese pe cimp. Si aici iese afara, dincolo de Nordfriedhof, adica de Cimitirul Nordului, din cind in cind mi se intimpla sa ma gindesc la alte alea, sa gresesc metroul si sa ajung acolo. Din pacate, U6 nu ajunge in mahala, ci la noul stadion de fotbal (“Schmiergeldarena”, Arena Mitei) si la centrul universitar de la Garching. Ce plictiseala.
In schimb stiam un alt drum, pe care ajungeam odata la capatul lumii. Am scris aici despre el.
Sunt multe orase in lume unde metroul e cand pe sub pamant, cand pe deasupra.Am mers si eu cu metroul prin Stockholm. Cel mai mult acolo mi-a placut orasul vechi, are mult farmec. Dar si centrul comercial imi placea, mai ales piata mobila din fata Operei. Nu-i asa?