Polul nord magnetic şi calea Văcăreşti

Astăzi, la şedinţa săptămânală de antropologie, doamna Uca Marinescu, celebra exploratoare, ne-a adus poze din ultima dumneai expediţie în Tibet. E o plăcere să o asculţi pe această călătoare extraordinară povestindu-şi aventurile: nici o urmă din preţiozitate, de livresc sau altă formă de fanfaronadă, totul e natural, vorbeşte despre cum a stat de vorbă cu viitorul Dalai Lama sau cu fratele lui Tensing Şerpa cu o naturaleţe şi o sinceritate care te transportă. Adică, te trezeşti că eşti şi tu în Tibet. Dar nu numai acolo. Fiindcă a fost timp la şedinţă, dumneai ne-a purtat prin expediţiile pe care le-a făcut în ultima vreme: cum a văzut cimitirele papuaşe, unde morţii nu se îngroapă, ci stau la aer în colibe, unde căldura îi mumifică, cum i-a ascultat pe aborigenii australieni cântând şi plângând pe peluzele parcurilor, ce-aţi făcut cu pământul nostru, cum a călărit cu triburile mongole şi a fost decorată cu pene de vultur pentru asta, cum a fost singura femeie din expediţia pe schiuri către polul nord, şi cum a luat-o cu elicopterul comandantul bazei ruseşti de acolo, care era român de Chişinău, cum a plecat pe urma aurorei boreala în Alaska, şi multe alte peripeţii din Tasmania, Noua Zeelanda, Papua Noua Guinee, Insula Paştelui, Mongolia, China, Polul Nord şi Polul Sud, Irlanda, Argentina, Patagonia, Ţara de foc, Bolivia, Peru, Chile, Ecuador, etc. Îţi taie răsuflarea, nu? Greu de crezut că o femeie româncă a văzut atâtea. Deşi patriotismul a ieşit de mult din mode, duce peste tot steagul românesc, şi, cu vocaţia de antropolog, vede aceeaşi pasăre măiastră românească în Africa şi Mongolia, fota ţărăncilor ardelene la femeile înţelepte tibetane, poarta maramureşană la templele maori, şi de toate astea se minunează, iar noi avem mare noroc că vine şi ne minunează şi pe noi.

Printre altele, ne-a arătat o fotografie făcută de dumneaei la Polul Nord magnetic. Polul Nord magnetic trebuie şi el fugărit, că nu stă pe loc. Odată ajuns acolo, se întâmplă lucruri ciudate, ţi se face rău, sânge îţi ţâşneşte pe nas, ochi şi urechi, iar instrumentele de măsură se dereglează. Dar nu oricum. Se dereglează doar în ceea ce priveşte timpul. Deşi doamna Uca Marinescu a ajuns acolo prin martie 2007, data înregistrată pe fotografia dumneai este 5 mai 2025… Părerea dumneaei, şi nu numai a dumneaei, e că e posibil să nu fi fost nici un fel de dereglare, şi că expediţia a ajuns în viitor.

Mi se pare întru totul plauzibil. Pe Calea Văcăreşti, undeva între Piaţa Sudului şi virajul către Tineretului, există o porţiune destul de mare în care nu există semnal la telefonul mobil. Mergi cu ăla, cum îi zice, blue toothul, în ureche, şi pac! conversaţia teribil de importantă cu nişte clienţi teribil de importanţi se întrerupe. Te uiţi în jur: pe partea stângă, e peisajul familiar al blocurilor cenuşii. Pe dreapta însă, cu totul altceva. În plin Bucureşti, o câmpie întinsă, pe care pasc cai în libertate, fără şa sau priponeală, cu vegetaţie scundă de stepă, şi, din când în când, câte o mică tabără unde femei bătrâne învârtesc într-un cazan mare pus pe foc, şi bărbaţii stau pe jos şi privesc cerul. Dar nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, luaţi autobuzul 381 de la Big către Unirii, şi vă veţi convinge. Explicaţia se impune imediat: chiar pe mijlocul căii Văcăreşti, e o falie temporală. În stânga, e tristul secol postcomunist, în dreapta, e cu cel puţin un mileniu mai devreme, o diferenţă cu mult mai mare decât decalajul polului nord magnetic.

Şi cred că şi în spatele blocului meu e o mică falie temporală, şi, dacă stau să mă gândesc, mai cunosc încă vreo 50 de falii temporale bucureştene, unele aşa de abrupte că, dacă nu eşti atent, cazi în ele şi îţi rupi gâtul sau, dacă ai noroc, se fracturează doar o mică falangă a sufletului, de umbli după aia de nebun pe stradă şi te ştie tot tramvaiul.