Însemnarea de astăzi începe pe strada Frecăţei. E o stradă din cartierul Rahova, o stradă mică şi fără particularităţi, despre a cărei existenţă tind să ştie numai localnicii ei. Nici placă de la primărie nu are, cineva i-a scris numele cu vopsea pe un zid, ca trecătorii să-şi ştie locul în Univers. Eu însumi am descoperit-o fiindcă e scurtătură către magazinul arabului, de unde îmi cumpăr roze de Damasc şi vinete murate, precum şi smochinele zaharisite la care molfăi în timp ce scriu aici. Pe timp frumos, singurul lucru care îţi atrage atenţia aici e înălţimea neobişnuită a trotuarului. E atât de înalt încât, dacă eşti pe carosabil, nu te poţi urca pe el, iar dacă eşti pe el, trebuie să faci un salt destul de periculos ca să ajungi pe carosabil. De fapt, trotuarul e aşezat, ca o punte, pe o ridicătură de pământ, şi de sub el se iţeşte o bogată vegetaţie. Rostul trotuarului cocoţat l-am înţeles la prima ploaie. Când plouă, Strada Frecăţei se transformă în Râul Frecăţei. Apa urcă până la brâu, spre bucuria nestăvilită a puradeilor şi spre disperarea mamelor, căci viitura răpeşte din când în când, o dată cu maşinile şi cu sticlele goale şi cu boschetarii, şi câte un prunc mai imprudent. Singura salvare e trotuarul, faleză agreabilă, care devine de îndată un loc de promenadă pe care îndrăgostiţii se scurg, perechi, perechi, către terasa din capăt, unde se aşează sub mese şi beau bere. Râul Frecăţei se scurge în mai marea Rigolă a Rahovei, de unde o ia, alături de tramvai, către Dâmboviţa.
Un alt afluent necartografiat al Dâmboviţei se află lângă Spitalul Universitar. Izvoarele sale sunt situate lângă dugheana florarului din staţia unde opresc autobuzele ce merg spre Drumul Taberei. Florarul acela e teribil de bogat, pentru că de la el se aprovizionează toţi cei care vor să ducă flori doctoriţelor din titanicul spital, sau pacienţilor internaţi, precum şi studenţii de la Medicină care speră să se salveze la examenul practic dacă îi iau flori asistentei. Dugheana lui are o cişmea fără robinet, care curge, de mulţi ani, fără oprire. Apa ei, după ce a udat florile, se târăşte printre taberele ţiganilor le ridică de pe pajiştea din faţa spitalului, în care sapă o adâncă albie, ce multe picioare a rupt pe înserat, spre deliciul secţiei de ortopedie. De acolo, se iţeşte în Splaiul Independeţei, unde se pupă toţi, şi se pierde în Dâmboviţa undeva pe lângă podul de fier din Cotroceni.
Deşi nu am mai prins pârâul Bucureştioara, ce curgea pe unde acum e Grădina Icoanei, am prins defunctul lac glaciar de pe Strada Crăciun. Din blogosferă, poate doar Zaza să mai ştie de el. Strada Crăciun, în miezul Bucureştiului, la doi paşi de Piaţa Romană, era un maidan nu tocmai pavat, de fapt avea pe jos nişte pietre medievale. Pe Crăciun locuia un puternic clan rrom. Cu mulţii dintre membrii lui am fost la şcoală. În faţa locuinţei lor se întindea lacul mai sus menţionat. Cândva, cu mult înainte să mă nasc, a fost doar o băltoacă, însă zăpezi succesive l-au alimentat, pentru că nu apuca să se usuce înainte de revenirea iernii. Puradel fiind, lacul era deja nemărginit, populat de peşti carnivori feroce, şi constituia una dintre graniţele de netrecut ale mahalalei copilăriei. Dincolo de el era totuşi un bloc luxos în care locuiau numai nomenclaturişti pensionari. Acuma am crescut, terenul de acolo a devenit foarte scump, au venit societăţile de asigurări, precum compania bananieră a lui Márquez, au secat lacul, au asfaltat strada, şi şi-au construit oribilele sedii. Clanul rrom a scăpătat, deşi casa lor mai e în picioare, strivită de umbrele corporatiste din jur. Ultimă fantomă a vremilor de demult, mai stă acolo un căţel bălţat care , supremă melancolie, sughite non stop. Eu însumi, pentru că nu m-am adaptat Noii Ordini, am fost surghiunit, şi acum privesc îngândurat orizontul, pe malul râului Frecăţei.
