“Mírala. Es tu espejo.”
În mai multe rânduri mi s-a spus că sunt un mistificator. Există o anume dreptate în aceasta, însă ea este lipsită de importanţă. Ştiu pe cineva care, într-o zi, pentru a distrage atenţia altuia, a arătat cu degetul la întâmplare pe cer şi a strigat: uite o barză. Însă când celălalt s-a întors, pentru a privi barza imaginară, surpriza a fost a mincinosului, căci pe cer se vedea, într-adevăr, silueta lungă a unei berze (şi câte berze sunt în Bucureşti?). Căci ceea ce este nu are nevoie de circumstanţe şi nu se sinchiseşte de intenţia celui ce îl spune. Acesta este primul pas, iar eu l-am făcut demult. Mahalaua nu-mi este refugiu, nu e nici o carte din care citesc, nici una la care scriu, nu e o invenţie de-a mea, nu e un cod secret, o pădure de simboluri, ceva pe care să-mi antrenez muşchii hermeneutici, nu este vastele arcade sub care mi-aş fi petrecut viaţa anterioară, nu e un samadhi, capătul călătoriei mele, nici călătoria însăşi. Nimic din toate astea nu e, pentru mine, mahalaua.
Dar ce e mahalaua? Mahalaua este eu.
Iar eu? Eu sunt mahalaua.
Cititorule: acestea nu sunt visele unui tânăr care nu-şi găseşte drumul. Acestea sunt rărunchii oraşului, aşa cum tu nu îl vezi deşi îţi sare în ochi, sunt zgomotul care, pentru o clipă, se ascultă singur. Sunt pietrele de caldarâm şi blocurile încinse cugetând asupra soartei lor. Şi o să pice toţi pereţii şi acoperişurile, magherniţele o să fie rase de faţa pământului şi tot ce e în ele o să fie furat sau aruncat, grădinile o să fie arse şi în loc o să crească altele, pe care tu n-o să le mai înţelegi; dar atât timp cât eu trăiesc, mahalaua trăieşte.
Şi când mă chemi, nu-mi şopti numele; numele meu trebuie urlat.
R A H O V A A
F E R E N T A A A A R I
G I U L E E E E E E E E Ş T I
C O L E N T I N A A A A A A A A A
P A N T E L I M O O O O O O O O O N
R O M A N Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă Ă
B U C U R E Ş T I
Am urlat romanaaaa. Si nu mi-ai raspuns. Au poate nu esti tu mahalaua?
Păi probabil ai urlat fără diacritice.
(urland) ferentaaari!
Nota: fara majusule (nu ne’mpiedicam noi de niste fleacuri de majuscule) si fara diacritice
Cin’ v-a suparat pe toti in seara asta, prieteni dragi?
Ha? pai ce e, ieream suparati? Pai io nu eram suparat. Ce, io nu-s un prieten drag? 🙁
Staţi, doamnă, binişor, că nu s-a supărat nimeni… rar ai morţii cu softu lor de blog dă andicapaţi care sunt!
Vlad, mahalaua nu esti tu, decit in cazul in care tu esti noi. Adica lucrurile stau la fel ca in exemplul cu pisica.
Completare pentru A.: …care pisica, evident, este. (Si poate ca nici nu banuim noi ce profunzime are acest tic verbal!)
Vladule, io cand sunt suparata urlu, am gresit ca am crezut ca asa or face si ceilalti. Daca nu ereai suparat e foarte bine. Si esti un foarte foarte foarte drag prieten (fata zambitoare). Dl.A este drag.
Cred că am descoperit o gaură neagră! Şi, culmea, nu acolo unde o caută toţi astrofizicienii, ci în Mahala, unde nu se aştepta nimeni! Adineauri am scris un comentariu, am dat “Submit”… şi a dispărut! Am reîncărcat pagina… nimic! Dacă îl găsiţi, vă rog să-i spuneţi golanului să se-ntoarcă acasă, că nu sunt supărat pe el, doar mă prefăceam!
Deci, chestia pe care-o scriam eu şi care-a dispărut în găurile negre din asfaltul Mahalalei era că, pentru Madelin, Vlad e un prieten “foarte foarte drag”, în timp ce dl. A. este doar “drag”. Aşa că, hai doamnă, răspundeţi mintenaş la întrebare: pe care din cei doi mă iubiţi mai mult şi mai mult? Da’ vă rog eu mult, fără şmecherii din alea femeeşti, gen “am fost greşit înţeleasă”, “eu vroiam de fapt să spun că…”, “de fapt, amândoi îmi sunteţi foarte foarte dragi” sau “cu tine nu poate discuta omul serios”! Direct, aşa, ca băeţii!
*pinocchio*ride*cu*gura*pina*la*urechi*si*asteapta*cu*interes*raspunsul*
Aha, adica Zoe fii barbata! Asta se potriveste taare bine la meditatia mea de azi dimineata.
@A.
Vedeti, pana si platforma s-a revoltat si v-a inghitit vorbele (da, stiu, o sa zicetzi ca-i nepotism).
Lasand la o parte nedelicatetzea de a ma intreba ceva atat de intim in agora ( era drag nu iubit), va fac si martusisirea de pe podeaua de dans. Eu sunt duala. Asa ca eu si cu mine, va iubim, pe careoricare din cei doi, uneori egal impartit la doi, alteori inegal impartit la trei. In rarele, rarisimele cazuri cand, in acelasi timp, afara e soare, afara e mare, afara sunt randunici (si inauntru, as adauga), afara e turcoquoise, pe cer e chiar barza aia a lui Vlad (ca sa raman ontopic), intre noi fie vorba cerandu-se si niste leandrii si niste magie: fa-ne sa disparem!), atunci, si doar atunci sunt intreaga. Intreaga nu iubesc. Asa ca sunt triala, de fapt.
Pe care? pe bune!
Cu drag, madelin (nice zoe, nice barbata, nice baeat de baeat)
A: ciudat, eu am primit notificare de comentariul matale, cum ca a fost publicat, dar nu apare. Am patit si eu pe alte bloguri (including blogspot). E dementa uitocondriala de vina.
Madelin, sărumâna 🙂
On topic într-un fel, eu sunt de la sine un foarte foarte foarte drag prieten, indiferent al cui, aşa că A., pune-ţi singur întrebarea, postulând că “drag” e o calitate intrinsecă.
Pinocchio, nu ştiu cum poţi să meditezi cu Stan şi Bran, că mie îmi vine să râz şi îmi stric zazenul.
În rest, mare adevăr ai grăit. Ăla cu mahalaua suntem noi. Puţini îşi dau seama, cei mai mulţi cred că privesc tabloul, când de fapt sunt în tablou, privind un alt tablou.
Noi suntem ce suntem.
În rest, postul acesta se vroia şi o replică la un alt post, citit pe alt blog. Nu ştiu dacă replica va fi auzită, dar eu am scris-o orişicum.
Vlad, asa cum spunea anonimul sau anonima pe blogul meu, comicul lui Stan Laurel este induiosator si adinc. As spune chiar mai mult, in mod special scena pe care am descris-o este la un pas de tragic. Acolo, Stan si Bran (si anume mai mult Stan decit Bran) sunt precursori ai lui Pedro Almodovar. Nu credeti?
Întru totul de acord. Dar cred că tragicul lor e inconştient.