Secretul

Citeam cu plăcere blogul din ce în ce mai bun al Tapirului (nu o spun cu condescendenţă, ci cu admiraţie), în particular postul său despre al treilea cerc. E despre singurătatea fundamentală a omului, şi despre importanţa ei. Cum esenţa, adevărata noastră natură e în afara societăţii, şi înlăuntrul nostru necunoscut. Coincidenţa face să fi citit chiar azi nişte rânduri de-ale lui Khalil Gibran, zicând aproape acelaşi lucru, cum că eu cel adevărat nu pot fi spus nici cunoscut de tine, prietenul meu.

Ciudat, deşi sunt de aceeaşi părere, cumva sunt de părerea opusă. Da, omul este eminamente singur. Da, ceea ce numim individ este un secret îngrozitor, de nerostit şi de necunoscut, secret nu prin vreo impunere exterioară, ci pentru că prin însăşi natura lui nu poate fi cunoscut niciodată, şi de unde liniile noastre de forţă, care ne determină soarta, sentimentele, şi gândurile (nu direct, ci trecând prin enorme ierarhii, arborizaţii şi emanaţii, de-a lungul cărora materia şi hazardul se transformă în voinţă şi alegere), ţâşnesc iac-aşa, fiindcă o fac.

Dar în acelaşi timp mai cred că toate acestea nu au nicio importanţă. Că secretul meu, sâmburele meu dur, e doar neant.  Că, dacă aş reuşi să mă văd, gol, despuiat de toate straturile, aş vedea ceva fără sens, nici măcar sensul întâmplării, ceva neglijabil. În neant sunt toţi demonii. Nu avem ce căuta acolo. Sunt sătul de nesfârşitele expediţii în vis şi în abis, de problemele existenţiale, ce-om face când om muri, de unde naiba venim, etc. Străduinţa noastră ar trebui să fie exact inversă. Să înţelegem că eu nu am nici o importanţă; ceea ce poate contează suntem noi. Sau, mai bine zis, voi. Vieţile noastre, născute din sâmburele de nimic, sunt oceane de egoism. Dacă există o picătură în el în care să nu se reflecte tot chipul meu, ci al tău, atunci doar acea picătură contează, ce bine ar fi dacă restul ar dispărea.

Vine iarna şi la camera de gardă vin toţi amărâţii sperând măcar la o internare de o noapte, nu contează că e în saloanele încuiate, atâta timp cât sunt feriţi de ger şi au o masă caldă. Secta tuturor mântuitorilor lua drept dovadă a divinităţii noastre faptul că fiecare dintre noi se vede în centrul universului. Vreţi să vă spun secretul lumii? Dacă cumva ei se înşeală, şi nu suntem în centrul universului, atunci am scăpat, nu mai trebuie să ne temem de moarte, de nimic. Am putea chiar să fim fericiţi (dar poate aici exagerez un pic).

43 comments

  1. Pinocchio says:

    Vlad, iti aduci aminte de intilnirea dintre Andrei Rubliov si Teofan Grecul? Era de fapt un vis, visul lui Andrei. Si Andrei il intreaba (oarecum, cu o anumita umilinta) pe Teofan cum este Paradisul, pentru ca el, Teofan, trebuie sa fie in Paradis, nu? Iar Teofan spune ca Paradisul e cu totul altfel decit si-l inchipuie oamenii care traiesc. Cum? Ehei, Paradisul, Andrei…

    Si asta a fost tot. Teofan a disparut din visul lui Andrei fara sa-i spuna.

  2. tapirul says:

    si eu sunt de acord cu tine vlad. De aia zic ca suntem singuri in momentele de mare criza.. NU ca am alege sa fim singuri, sau ca suntem mai bine ca suntem singuri, ci pentru ca, vorba lui Teofan (frumoasa poveste, pinocchio), ehei, samburele asta dur…
    Evident ca putem alege sa fim singuri in momentele de mare criza. Sa luam deciziile singuri – astea sunt insa alegeri personale. Mundan asta s-ar traduce ca “partea buna a sfaturilor este ca nu trebuiesc neaparat urmate”. A lua o decizie singura implica un act de responsabilitate personala, de internal locus of control. Si poate de egoism, da. Everything equal, prefer sa gresesc lund eu deciziile, decat sa gresesc lund deciziile altora.

  3. Madelin says:

    Unii spun ca trebuie sa ne traim viata in spiritul legii, ca sa castigam fericirea de apoi.
    Altii spun ca iadul e aici, pe Pamant. Sau ca ni-l facem singuri. Sau raiul, totuna.
    De verme ce ne-a fost data o viata si un liber arbitru, io zic ca hai nenica sa ne traim viata, ca una avem, nu s-o intrebam existential si abisal… bine zici, Vladule…
    A treia inima e a noastra, ce-i drept, dar nu e adevarat ca nu o putem arata. Se intampla, uneori … Si nu, nu sunt demoni acolo, ci chiar ceva cu sens…
    Deciziile, eu cred ca pe toate (chiar si pe alea simple) le luam noi, singuri, alegem ceva sau altceva, noi, indiferent cat de influentati ne-am crede… sau ne-ar crede…

  4. tapirul says:

    Da, dar sunt deciile aleaq maree, alea esentialele alea… Daca Iuda decidea sa il omoare pe Iisus, pe furis in gradina+tzpe of thins peof things..
    am luat doua pastile de somn su vin, tastatura e ca un camp neara, si ecranu se nusca in bataai vantului. scriu dar nu stiu ce o sa iaias. ia sa vedem a iesit ceva:..

  5. doru says:

    EU care constat spontaneitatea rebela a secretului ingrozitor care ma obliga sa fac asta(adica sa frunzaresc pasiv ratiunile care se delega pe ele si nu pe mine) nu constat si importanta mediei dintre hazardul inefabil(zic eu inefabil) al tisnirii in lume si importanta ordinara a neantului.

  6. tapirul says:

    ce umblam sa spun ieri seara este ca deciziile mai marunte, de zi cu zi, chiar daca tehnic le luam noi singuri, suntem mai dispusi sa credem (sau sa acceptam) ca am aplecat urechea si la altii. In deciziile criza, sau in momentele criza, insa, suntem singuri, sau ne simtim singuri, sau ne vrem singuri

  7. Pinocchio says:

    Luceafarul e singur, asa il vedem noi. Si cind ii vine idea sa nu mai fie, are “cineva” grija sa il readuca la rezon. (Metoda e simpla.) Catalin si Catalina sunt impreuna si deci nu sunt singuri, dar asta pina unde si cita vreme? Una peste alta, noi, mahalagii acestei lumi, suntem putin luceferi si putin Catalini si Cataline. Citeodata asa, citeodata asa — uneori singuri, alteori in tovarasie. Notiunea de singuratate are sens doar acolo unde are sens si cea de tovarasie. Luceafarul nu se va plinge niciodata de singuratate, pentru ca adevarata existenta, in lumea ‘ceea, nu este singuratica. Ea este, atit.

    Aseara am urcat la etajul cinci, sa vad daca gasesc vreo sala de repetitie libera sa studiez la flaut. N-am gasit. In schimb am vazut intr-un colt al coridorului un morman de ceva. Era un om. Se culcase ghemuit, cu fata la perete. Apropiindu-ma, am auzit cum respira. M-am intrebat daca sa sun paznicul, apoi m-am uitat pe fereastra cum ningea. Mi-am luat flautul si am plecat sa cint acasa.

  8. costin says:

    Vald, sunt si nu sunt de acord cu tine atunci cand spui ca suntem singuri. Daca ma gandesc ca singuratatea, aia esentiala, fundamentala, e una din cele mari patru teme ale existentialismului (cel putin asa cum este existentialismul inteles in psihoterapia existentiala a lui Yalom), alaturi de lipsa de sens a existentei, confruntarea cu moartea si inca una care imi scapa acum, tind sa spun si eu, da, fundamental suntem singuri, exista ceva in noi care nu poate fi impartasit cu nimeni (macar ca, paradoxal, nimic din mine nu e alceva decat uman, deci universal). Pe de alta parte insa, ma gandesc la psihanaliza, si in special la teoria relatiilor de obiect, care ne considera pe fiecare dintre noi o adunatura de “altii” care si-au pus amprenta pe viata noastra, pe humusul ala initial pe care unii l-au numit tabula rasa iar altii l-au vazut ca un ghemotoc de potentialitati. Si atunci imi vine sa spun “noi suntem altii”, “noi suntem ceilalti”, aceia de la care am luat, constient si inconstient, cate ceva pentru a deveni ceea ce suntem.

    Spui la un moment dat “că secretul meu, sâmburele meu dur, e doar neant. Că, dacă aş reuşi să mă văd, gol, despuiat de toate straturile, aş vedea ceva fără sens, nici măcar sensul întâmplării, ceva neglijabil. În neant sunt toţi demonii.” Nu vreau sa fac prozelitism freudian, dar intamplarea face ca recent am citit ceva mai mult Freud si mi se pare ca ceea ce spui tu seamana atat de bine cu incercarile lui Freud de a descrie inconstientul si in special partea lui cea mai primitiva, aceea generata de patrunderea sau, mai corect spus, de reprezentarea pulsiunilor in sfera psihica (vezi “Pulsiuni si destine ale pulsiunilor” din Opere 3).

  9. Vlad says:

    Păi, Costin, întrucât şi eu, sunt şi nu sunt de acord cu mine, înseamnă că suntem de acord. :)

    Şi da, în cea mai mare măsură, suntem alţii. Precum orice carte, care conţine de fapt, într-un fel sau altul, toate cărţile care s-au scris înaintea ei. Ceea ce mai rămâne din noi, este fie de neînţeles, fie neglijabil. Totuşi, ceva trebuie să fi fost la început, după care ne-am luat toţi, demult, când ne-am pierdut originalitatea. Habar n-am ce, poate Dumnezeu, sau primul motor, sau altceva.
    Poate că majoritatatea a ceea ce sunt e doar un zid care mă apără de ceea ce sunt în realitate. Hai că fac îmbârligătură de maţe la creier :)

    Cât despre Freud şi Yalom, cum spuneam, nimic nu e original, iar eu cu atât mai puţin :)

  10. Pinocchio says:

    Onkel Sigmund nu e singura posibilitate si, recunosc, nici lectura mea preferata, dar exista si altele – de exemplu constructivismul in psihologie, perspectivele socio-culturale – care duc in aceeasi directie. A se repeta de zece ori pe zi, in cor: me-mo-ri-a co-lec-ti-va… me-mo-ri-a co-lec-ti-va… me-mo-ri-a co-lec-ti-va… (-:

    Dar nu de asta era vorba mai sus. Aici vorbim despre continutul memoriei (fie negociat social, fie dat de o scinteie initiala, cu acelasi rezultat, ca fiecare individ stie anumite chestii care ii definesc identitatea culturala, daca nu chiar umana), iar mai sus era vorba de singuratatea in fata marilor rascruci ale vietii.

    Ah, existentialismul… Ati citit “Spuma zilelor”? Marele Jean-Sol Partre si ducesa de Bovouard… tabloul “Borâtura impaiata de mar cu vin rosu”… cartea “Paradoxul despre borâtura” in editie de lux pe hirtie de impachetat… ah, ce vremuri, ce vremuri!… :-))

  11. tapirul says:

    cateodata (mult mai rar recent) mi se intampla chestia pe care psihiatrii o denumesc… cum o denumesc? .. aia in care te trezesti noaptea si nu simti nimic, nu poti sa misti nimic, e groaznic, simti ca te prabusesti… paralizie nocturna? – aia in care simti ca esti detasat de corp, ca nu mai ai corp.
    Anyway.
    Ma gandeam recent ca poate momentul ala e momentul in care atingem acel sambure dur, acel neant. Si ca de fapt ala e iadul. Si mi-a venit sa scriu asta

  12. eu si tu says:

    De ce se spune ca pentru a te cunoaste trebuie sa treci prin intamplari care iti testeaza limitele, dar in acelasi timp multi altii spun ca te poti cunoaste prin singuratate?
    A te cunoaste inseamna a-ti desena harta propriei fiinte. Asa cum te percepi, cu profunzimea de care esti capabil, pentru ca oricate planuri ar avea fiecare dintre noi in interior si oricat de complexa ar fi fiinta noastra, o harta chiar simplista ar fi strabatuta de ecouri ale tuturor acestor planuri. Si nu numai atat. In noi se regasesc ecouri ale unui numar imens de planuri, suntem rezultatul si rezultanta intersectiei dintre noi si trecut, un trecut impresionant oricat de neimpresionanti si “banali” am parea fiecare dintre noi. In fiecare plan al fiintei noastre sunt tesute planuri ale celor care ne-au influentat existenta chiar si in modul cel mai subtil cu putinta. Trecutul nu este mort, traieste prin orice gandim, simtim, facem. Daca vrei sa mergi intr-un muzeu de istorie cu artefacte extraordinare, vechi si misterioase, nu trebuie decat sa constientizezi ca tu, acum, realizezi cu luciditate ca traiesti. Tu esti cel mai incredibil muzeu pe care il vei vizita vreodata pentru ca tu esti un amalgam al unui numar impresionant de experiente, putine noi si multe, abisal de multe, vechi, antice, unele mult mai vechi decat ti-ai imagina vreodata. Aproape toate nebagate in seama, ignorate sau considerate banale. Insa asa cum un arheolog poate privi ore intregi urma unui deget pe o oala antica, de ce tu nu ai fi la fel de uimit de orice lucru care izvoraste din tine?
    Orice harta ai desena este corecta in a te descrie pe tine tie insuti. Bineinteles insa ca astfel nu vei ajuta pe altii sa te cunoasca, cel mai probabil vor incerca sa te adauge pe tine, ca nou teritoriu, hartii lor; vor incerca in zadar sa te gaseasca intr-o geografie proprie si incompatibila cu a ta. Tu esti rezultatul dorintelor oamenilor din trecutul tau, ei sunt experienta care iti da tie glas. Priveste inapoi si spune cu curaj: ochii mei privesc precum ochii vostrii, eu va simt pe voi cu fiecare suflare, simt cuvintele voastre chiar daca nu va stiu, stiu ca ati existat si ca tu, cel de acum 100, tu, cel de acum 10000 de ani, sunteti toti o parte din mine, sunteti la fel de vii precum sunt eu. Mai stiu ca daca tu, cel de acum exact 1003 ani, ai fi privit in alta parte atunci, eu nu as mai fi fost aici acum si iti multumesc pentru asta.
    Interesant, nu stim nimic si déjà stim totul! Singuratatea te lasa sa calatoresti in tine, iti da prilejul sa gandesti ganduri vechi si sa le bagi in seama pe cele care trec neobservate. In singuratate gasesti un drum, mergi pe el si gasesti noi si noi drumuri si iti dai seama ca de fapt ai trecut pe acolo de nenumarate ori inainte. Apoi iti dai seama ca de fapt nu ai fost tu, a fost o parte din tine care nu stia de tine atunci. Uneori te imagina. Uneori se gandea daca iti vei mai aminti de ea sau el, iar tu, acum, gandindu-te, nu faci decat sa-ti amintesti. Orice pas faci, il faci impreuna cu toti cei din trecut si cu toti cei din viitor. Toti sunt cu tine, tu esti in toti.

  13. Vlad says:

    @ Tapirul: tapire, stai liniştit, chestia aia e considerată fiziologică, în principiu. Eu am observat-o foarte frecvent la cei care au luat zolpidem (ai folosit din astea?), dar mai am o prietenă căreia i se întâmplă foarte des, şi de mult timp.

    @ eu şi tu: de acord cu tot ce aţi spus domniile voastre, dar atunci cu ce mă deosebesc eu de iubita mea, de aurolacul din canal şi de Albert Einstein? Nimica.

  14. tapirul says:

    la faza cu groghi chiar zolpidem era (Ambien). Am luat doua automat ca asa iau ibuprofen cand iau, pe urma mi-am dat seama. Beam un pahar de vin cu Toshiko si voiam sa dorm in seara aia (am insomnii de adormire mari) si am zis hai sa iau si ambien ca numai vin imi trebuie juma’ de sticla sa ma knock down.. Si am luat doua cum ziceam.

    la ailalta cu paralizia nu e de la pastile, ca aveam de mult si nu luam pastile. Recent nu s-a mai intamplat dar aveam perioade cand se intampla seara de seara. A inceput acum ani multi.
    Este o senzatie extrem de stranie despre care am vrut sa scriu sa o descriu cumva dar nu gasesc cuvintele.

  15. costin says:

    ma intrebam, citind postul foarte frumos al celor de la “eu si tu” si avand in minte ultima mea sedinta de psihanaliza, daca nu cumva singuratatea este calea de acces spre acel ceva interior pe care tanjim sa il cunoastem numai in cazul unor alesi, iar pentru restul dintre noi, adevarul – ala subiectiv, dar atat de important pentru fiecare dintre noi – nu se releva mai degraba in cadrul unei diade (psihanalitice, amoroase, de tip discipol-ucenic etc). De ce singuratatea ar fi mai prolifica decat contrapunerea umana al celui de-al doilea? “Dati-mi un punct de sprijin si voi misca pamantul din loc”. Al doilea ca punct de sprijin. Ca mijlocitor, ca insotitor, ca martor. In singuratate te poti rataci, te poti pierde in faldurile propriului delir, incantat de paralogica personala, de luminile propriei lumi, de magia hipnotica a propriilor iluzii.

  16. Pinocchio says:

    Costin, aici este vorba, dupa parerea mea, de doua sisteme de referinta diferite, unul relativ si altul absolut, si pina la urma de doua lumi diferite. Daca ne luam drept sistem de referinta pe noi insine, pe cel de linga noi, sau orice alt “ceva” la scara umana, atunci e clar ca ne plasam in sistemul relativ. Psihologia, cu putine exceptii, face asta prin excelenta. Altfel, daca ne referim la valori absolute, atunci evident ca relativitatea dispare.

    Acum, intorcindu-ne la intrebarea initiala, putem vedea lucrurile asa: In sistemul de referinta relativ, eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, avem o multime de puncte de sprijin, care ne sunt si necesare. Ori suntem impreuna cu persoanele numite, ori suntem singuri. Si aici gasim singuratatea in care ne ratacim, propriul delir etc., caci oameni suntem si nimic din ce este uman nu ne este strain.

    In sistemul de referinta absolut, nu numai ca omul de linga noi nu este necesar; noi insine nu suntem necesari. Lumea nu are nevoie de noi ca sa existe. Si notiunea de singuratate nu are sens. Asta este “singuratatea prolifica” (un termen paradox, de altfel). “Cei alesi” o cunosc, pentru ei asta e una din cai. Este, asa cum spui, “calea spre acel ceva”, care poate foarte bine sa fie interior. (In treacat fie spus, chestia cu punctul de sprijin este o absurditate, fie si una clasica, pentru ca alatura doua entitati din doua lumi disjuncte.)

    Diada discipol-maestru este o cale regala a cunoasterii. Dar nu pentru orice discipol si mai ales nu pentru orice maestru. Cind aceasta diada are vocatia absolutului, atunci discipolul se afla pe calea cunoasterii si deci a singuratatii.

  17. Pinocchio says:

    Draga Costin, de cind m-am mutat impreuna cu domnu’ Inginer, canapeaua lui albastra model “Madame de Recamier intr’un cot” sta nefolosita, cea ce e oarecum trist. Daca vrei, te invit la o sedinta de terapie… pentru clarificarea problemelor de identitate.

    La drept vorbind, intrebarea mea in ce te priveste nu era daca domnia ta esti psiholog sau filosof, ci daca esti psiholog sau medic. Aici vad eu la difference. Iar aceasta difference este cu atit mai relevanta, cu cit si unii si ceilalti practica uneori acelasi lucru, zice-se, desi perspectivele… mmmmm…?

  18. eu si tu says:

    “In singuratate te poti pierde in faldurile propriului delir”. Frumos spus Costin, foarte plastic. Dar ce este singuratatea? Ce, din ceea ce facem, o genereaza, ce o anuleaza? Cate tipuri de singuratati exista oare?
    Singuratatea, privita simplist, este, social vorbind, lipsa partenerilor sociali cu care comunicarea este dorita. Din start definitia presupune ca “singuraticul” doreste comunicarea si este in masura sa comunice. Problema singuratatii in acest caz este triviala.
    Un tip interesant si mult mai complex de singuratate este cea interioara pe care o simti in prezenta celorlalti. Singuratatea care izvoraste din incapacitatea de a comunica, de a gasi punti cu partenerii de comunicare, de a construi margini unde fire ale hartii noastre interioare sa se poata intrepatrunde cu fire ale hartilor altora intr-o geografie inexacta si de compromis, dar absolut necesara pentru eficienta comunicarii. Nu poate exista viata interioara in afara comunicarii sau a unui surogat de comunicare. In lipsa altor harti, “singuraticii” isi impletesc singuri firele marginilor propriei harti, dand nastere unor geografii cu atat mai aberante cu cat feedback-ul folosit in construirea lor provine, intr-o proportie crescand progresiv, din informatia interna. Asemeni unui chirurg nestiutor care ar incerca sa se opereze pe sine insusi invatand numai din aceasta experienta. “Singuraticii” construiesc insidios o lume in care erorile sunt amplificate, perceptiile sunt din ce in ce mai deformate, logarithmic, pana in punctual in care probabil ca marginile hartii, tot cautant in jur, se combina cu capetele opuse ale aceleiasi harti iar “singuraticul” se inchide in lumea sa eronata ca intr-o nisa ermetica fara putinta de a mai reusi sa scape din ea. Bineinteles ca tot procesul acesta este misterios, impresionant, insidios pana la obscuritatea care il mascheaza atentiei celor din jur. “Singuraticii” se indeparteaza de acestia cu o viteza care creste din ce in ce mai mult, cu acelasi ritm cu care devine evidenta satisfactia usurintei cu care lumea interioara poate fi manipulata, ceea ce ii determina pe “singuratici” sa se afunde tot mai adanc in ireal. Cred ca unul din punctele incepand de unde patologia devine manifesta este legat de coerenta logica a acestei lumi create in interior. Exista probabil o rezerva functionala care asigura pastrarea coerentei pentru o vreme, chiar si in conditiile scufundarii accelerate in ireal. Decompensarea este probabil rapida in momentul in care un primul element al acestei lumi se prabuseste, antrenand ca intr-un castel de carti de joc prabusirea intregii constructii. Acesta este probabil momentul in care legatura cu suprafata, cu lumea “reala”, se pierde iar reintoarcerea la normal – notiune totusi vaga- devine extreme de dificila, poate imposibila. Din acest punct incolo coerenta este absolut tranzitorie si o serie de stari instabile de coerenta logica temporara se succed, pana in punctul in care insasi principiile acestei coerente sunt alterate, totul devine instabil cu exceptia catorva “insule” isolate in care coerenta este totusi pastrata – legate probabil de evenimente cu o semnificatie deosebita din viata “singuraticului”. O lume dizarmonica, un haos intr-o continua transformare.
    Nu cunosc in detaliu noile dimensiuni teoretice ale psihiatriei moderne, astfel incat intrebarea mea catre cei mult mai avizati de pe acest forum este: cum vedeti, teoretic sau filozofic, tratamentul in acest caz? Cum depistati voi “tulburarile de comunicare” de care am vb mai sus-sau ce vedeti ca alt factor cauzator principal in locul acestora (aceste tulburari pot avea si au diverse cause gen abuz psihic, fizic, orice va trece prin cap, nu ma refer la aceste cauze in intrebarea de mai sus, mai mult la mecanismele det de cauzele strict primare)? Probabil ca ar incepe cu identificarea si intarirea “insulelor” in care starea de normalitate este aproximativ intact, urmand folosirea acestora ca “piloni” de rezistenta in reconstruirea unei legaturi cu realul prin care acesti bolnavi sa aiba sansa unor feedbacks reale si constructive care sa modeleze un intreg satisfacator. Este doar o parere, realmente nu stiu.

  19. doru says:

    pentru “eu si tu” Este interesant de stiut daca expozeul tau vine din prea multa singuratate sau din prea putina comunicare(oricum si una si cealalta sunt mult mai sanatoase decit harmalaia sociala).Pe de alta parte ma intreb daca nu este pur si simplu revelatia unui moment de maxima luciditate vizavi de tema “singuratatii”.Totusi tind mai degraba sa cred ca ceea ce spui si ceea ce eu spun de-acum,nu tine de o sincopa speciala a continuitatii ci doar de continuarea fireasca a CEVA: a singuratatii,a iesirii din singuratate,a comunicarii etc. cu alte cuvinte ar putea tine chiar de relativizarea cinica a momentelor importante din existenta noastra.Despre insulele de coerenta de care ne-am agata si unii si ceilalti nici nu mai poate fi vorba in acest diluviu de supervizare a constientului.

  20. Pinocchio says:

    @eu si tu: Frumoasa si sensibila descriere a psihicului singuratic! Mi-a placut intr-adevar, ca si “ratacirea in faldurile propiului delir”, marturisesc retroactiv :-) Ca sa imi continui laudatio: Mi se pare ca aici se imbina observatia profesionala cu sensibilitatea umana si nu un ultimul rind cu simtul artistic, ceea ce… nu’i de colo *smile*

    Exista totusi un punct pe care il vad putin altfel — ca nespecialist, evident. Da, singuraticul isi construieste o lume proprie, care pina la urma este (sau tinde sa fie) inchisa. Mai departe, vad doua posibilitati: Prima, in care aceasta lume inchisa este suficient de coerenta si stabila ca respectivul sa fie oarecum multumit. Probabil ca asta este cazul care nu se ajunge in general la terapie, fie pentru ca nu se simte nevoia (intr-un caz oarecum fericit), fie ca subiectul respinge amestecul altcuiva si mai ales al terapeutului. Oricum, asemenea cazuri cred ca ajung mai rar sa fie cunoscute si studiate, si asta din motive logistice.

    Posibilitatea a doua: Coerenta lumii inchise construite de singuratic este insuficienta, atunci starea devine suficient de neplacuta incit subiectul sa simta nevoia de schimbare, sa isi dea seama ca nu poate schimba totul de unul singur, sa accepte ajutorul din exterior, sa caute un terapeut, sa gaseasca unul potrivit… o multime de pasi care trebuie facuti pina la terapie. Iar cind s-a ajuns, in sfirsit la o terapie adecvata — banuiesc ca o terapie comportamentala ar incepe intr-adevar cu intarirea “insulelor” si nu ar pune neaparat in prim-plan cauzele problemelor de comunicare. Pentru gasirea cauzelor, probabil ca este nevoie de un instrument mai puternic — analitic, banuiesc.

    Standard disclaimer: It’s just my magic crystall ball! ;-)

  21. eu si tu says:

    vad ca nimeni nu mai are nimic de spus. am crezut pentru un moment ca un dialog e posibil, de fiecare data cad in plasa asta. de ce sunt asa de putini oameni interesanti? un pic trist, probabil ca se ascund pe undeva sau nu stiu eu sa-i caut mai bine.

  22. Vlad says:

    Eu si tu, ce să facem, suntm nişte oameni foarte neinteresanţi. De fiecare dată când sunt cu mine însumi mă apucă o plictiseală groaznică. Iar faptul că trecem din unul într-altul cu atâta uşurinţă, cum spuneai dumneata, ne faceşi mai plicticoşi, răpindu-ne ultima fărâmă de mister existenţial.

  23. eu si tu says:

    pinicchio, tu esti interesant! :)
    nu sunt trist aproape niciodata, din fericire :) , dar imi place sa comunic pentru ca eu cred ca uneori, pentru a nu pierde din misterul existential de care vb vlad, trebuie sa ne uitam in jur. uneori nu avem destula energie pentru a depasi bariera de potential necesara evolutiei noastre interioare si o caut in jur, convins fiind ca printr-un mecanism misterios si de o deosebita finete, un cuvant sau o fraza a altcuiva poate sa genereza acel “spark” interior care sa ma faca sa vad ceva ce pana atunci nu am vazut. poate ca acel lucru e langa mine si o pierd pentru ca sunt prea lenes sa comunic!! that’s f.. scary!!

  24. Pinocchio says:

    re*smile*
    Spuneam deunazi cuiva ca toti oamenii sunt interesanti daca reusesti sa ii vezi mai de aproape. Si, fara sa imi dau seama pe moment, repetam replica lui Atticus catre Scout, data prin ultimele pagini din “To kill a mockingbird”, o carte atit de frumoasa…

    Noapte buna :-)

  25. Pinocchio says:

    Apropo de carti frumoase, nu rezist sa nu spun, chiar daca e off-topic: Tocmai vin de la petrecerea de Craciun cu colegii, unde s-au facut cadouri. Cineva din apropierea mea a primit cartea lui Truman Capote, “Breakfast at Tiffanys” (de altfel foarte apropiata de cea mentionata mai sus, ca si TC si Harper Lee). Am fost uimit sa aud ca nimeni din cei din jurul meu nu citise nuvela, si prea putini dintre ei vazusera filmul… Si nu, nu eram printre ingineri ;-D

  26. Vlad says:

    Io zic ca atâta evolutie interioara strica :) Si daca ii cautam pe oameni ca sa evoluam noi in interior, nu e bine deloc :)

    Pinocchio, cred ca am scris undeva in blog, io am plând când am cetit Breakfast at Tiffany’s. Ciudat.

Leave a Reply


6 + = eight