După părerea multor medici, medicina este o artă. De fapt, după părerea tuturor medicilor. Sub-părerile sunt mai variate. Mulţi vor susţine supremaţia specialităţii pe care o practică: eu o să zic că doar psihiatria mai e demnă se numească “artă”, amicul meu, urolog, va vrea să expună la Muzeul Naţional de Artă numai testiculul cusut de el. Alţii, conservatori, deplâng faptul că multe specialităţi nu mai sunt artistice. De exemplu, pe vremuri, cardiologii ascultau glasul ascuns al inimii şi alcătuiau horoscopul pe baza călătoriilor sângelui prin valve disfuncţionale şi ventriculi insuficienţi. Acuma, desfundă ţevi şi implantează dispozitive, ca nişte vulgari tehnicieni, pfff. Alţii, vor zice că veleităţile de artist ale doctorilor (scriu poeme, ascultă Bach, beau ceaiuri prin saloane, etc.) se explică doar prin înrudirea muzelor cu Esculap şi a lui fiică (inventatoarea hârtiei igienice). Şi cum altfel să explici că mulţi medici au temperament, adică acel comportament nesimţit de “sunteţi toţi nişte gunoaie şi doar io sunt valoros”, care le e scuzat doar artiştilor? (Suficient să amintesc de Picasso, sau de Guţă.)
Mulţi doctori vor respinge revoltaţi statutul de “meserie” al medicinii. Ce, medicina e tâmplărie? Sau inginerie? Desigur, există o breaslă (ce cuvânt magnific, breaslă, sugerează geniul şi modestia în acelaşi timp, cred că o să-l mai scriu o dată, breaslă), dar nu e precum cea a cizmarilor, ci mai curând precum cea a scriitorilor, în care toţi membrii ei se urăsc sincer şi se bârfesc nesincer. Din păcate, medicii au nevoie să mănânce, dar, fiind artişti, vor accepta plicul cu ciubuc neapărat cu scârbă, uitându-se în altă parte, hai, treacă de la mine, deşi cum poţi să pui un preţ pe drenajul furunculului ăluia.
Că Teophile Gautier a susţinut inutilitatea sublimă a artei, nu supără cu nimica. Cine dă doi bani pe ce face pacientul după aia cu cordul, testiculul sau mintea lui? Frumuseţea gestului vindecător îşi e sieşi răsplată.
Vlad, stii ce ma amuza? Una din chestii este amintirea concertelor de la Lutherana, din anii 80. La concertele mai mari, cum era Oratoriul de Craciun, cinta de cele mai multe ori orchestra medicilor. Iar “adevaratii muzicieni” isi dadeau ochii peste cap ca domle, medicii astia, ce pretentii si in acelasi timp ce lipsa de talent, de cultura etc., etc. (Povestea cu plicul nu se spunea pe fata, dar probabil ca o gindeau cu totii.) Intrebarea aici fiind cine erau adevaratii muzicieni, cit talent aveau, cita cultura… pentru ca totul e una, nu? In Mahala si aiurea. Cum ar zice Zaza: Adevaratii Arnoteni. Cine, adica? Si cine le certifica Adevarul?
Alta chestie e o discutie de-asta toamna de la Hamburg: S-a discutat ce ar fi un profesor universitar creativ. Prompt, cineva a venit cu ideea: Eu unul nu m-as lasa pe mina unui chirurg creativ. Asta a polarizat instantaneu publicul: Unii au dat aprobator din cap, altii au sarit cu gura. Am fost oarecum multumit cind, intr-un tirziu, cineva (un profesor universitar, ca sa vezi) a dat o definitie convingatoare a profesorului creativ. Dar asta nu a linistit spiritele, discutia a tinut-o o vreme tot asa, iar eu, cind incepeam sa vad placa de patefon zgiriata, mi-am luat jucariile si am plecat in alta sala.
pentru breaslă mai sugerez şi Ghildă
breasla. astia din breasla nu erau artisti, de-aia bine organizati. artistii se aduna-n cercuri libere, iar mai tarziu sunt grupati in curente, postscanteie.
Păi, am ascultat şi eu orchestra medicilor. Am o mare admiraţie pentru ei, pentru dragostea lor de muzică, dar trebuie să recunoaştem că sună exact ca amatorii care sunt. Muzica e în sufletele lor mai mult decât, poate, în sufletul unui profesionist mediu, dar nu ştiu meserie, nu la nivelul de concert. Arta include neapărat meseria. Pur şi simplu nu se poate fără.
Chiar asa 🙂 Discutam deunazi ce inseamna expertiza. A existat cineva, nu spun cine, persoana importanta, care s-a straduit sa demonstreze prin studii empirice ca nu cunostintele prealabile sunt determinante pentru calitatea de expert, ci modul de abordare a problemei. (Parca am mai auzit asta undeva.) Acel studiu nu numai ca a fost un fiasco de mare rasunet, ci in cercurile de specialitate a fost si o chestiune penibila la modul personal, ceea ce este o performanta, trebuie sa recunoastem…
dar trebuie sa recunosti ca exista probleme pe care “studiile empirice” le rezolva mult mai corect decit toate celelalte solutii.
din proprie experienta, nu numai medicii se considera superiori si artisti si poleiti cu lumina cereasca…..ego-uri puternice de natura colectiva apar cred cam in orice…..breasla (da, dom’le, suna bine) care are un fel de statut superior.
Superior nu neaparat datorita oamenilor care o exercita, ci datorita caracterului exclusivist. Daca ai nevoie de medic, asta este, trebuie sa te duci la el, sa ii ceri ajutorul, iar el, in marinimia si nemarginitia lui intelepciune te va atinge cu bagheta magica (sau nu, dupa caz. si plic).
Aceesi bagheta magica o au si alte bresle. Iar faptul ca ai o bagheta magica si ca stii ca cineva va veni la tine sa il ajuti cred ca te face oarecum sa incepi sa te crezi artist. sau semi-zeu. sau calcator in picioare pe toti cei de sub tine – pt ca si asta e o arta, nu?
am scris si eu un comentariu…..si cand sa dau edit blogul a facut nazuri – este din setarile tale sau e cu circuit inchis? 😉
intrasera la spamul lui Askimet comenriile tale.
Intr-adevar, bagheta magica mai au si altii, nu numa medicii. Intr-o zi, pe cind tocmai primisem locuintza mea de vara de la tzara, a venit la mine un instalator sa imi monteze un robenet in bucatarie, sa imi pun masina de spalat. (“Nur Miele, Miele, sagte Tante/ Die alle Waschmaschinen kannte”, respectiv Siemens in cazul meu.) El de fapt avea mai multe baghete magice, de forme bizare si diferite, si zdranganeau cind se loveau unele de altele. Si m-a vrajit el asa pret de vreo ora cel mult, pe mine si tevile din bucatarie, si pe urma a plecat. Faza cu *plic* a venit citeva zile mai tirziu, usor modificata: Era intr-adevar un Plic, dar venea din partea lui, si in el era o nota de plata. Mi s-au aburit ochelarii: 200 de euro. Si aici intervine Uitarea, care protejeaza recipientul memoriei neutralizind amintirile corozive. Mai stiu doar ca m-am enervat si ca am dat un telefon. Apoi, nu-mi aduc aminte ca telefonul sa fi folosit la ceva. Mi-au ramas doar intelepciunea de la scoala vietii si scînteierile din putzul gindirii. Trei categorii de persoane cu care as prefera sa nu am niciodata nimic de a face: avocati, agenti imobiliari si instalatori.
E usor sa zici ca faci meseria asta de dragul ei, E adevarat in multe situatii, In altele exista alte motive care stau la baza deciziei luate, Teoretic conteaza, practic nu, Atata vreme cat omul respectiv este corect, constiincios si uman discutiile de genul “a facut medicina din vanitate” nu au niciun sens, nu cred ca e dreptul cuiva de a judeca motivele unui medic profesionist si civilizat. Cred in schimb ca e foarte ipocrit din partea cuiva sa ii ceara unui medic sa fie impecabil din punct de vedere moral doar fiindca e medic. Adica, pe de o parte e doar o meserie cand e vorba de a spune un “multumesc” dar pe de alta parte e o “chemare speciala” cand e vorba despre caracterul medicului. Nu ma intelege gresit, sunt prima care sa ma supar pe atitudinea unora dintre colegii mei insa nicio clipa nu ma supar fiindca ei ar trebui sa fie perfecti ci pentru ca, la fel ca in cazul fiecarui alt om si a fiecarei alte meserii, faptul de a fi uman si civilizat nu tine de pregatirea profesionala in absolut nicio circumstanta. Si daca e sa fim cu adevarat onesti cu noi, Vlad, medicina nu e o meserie chiar ca oricare alta. Daca nu as stii cat esti de constiincios si de responsabil nu as indrazni sa marturisesc, fara nici cea mai mica urma de vanitate, ca in fiecare seara cand ma culc ma intreb daca ce am facut am facut bine si ce as fi putut sa fac altfel, si mai bine. Realitatea cruda a medicinei moderne e aceea in care orice neintelegere sau orice greseala, oricat de mica, e taxata cu cuvinte de genul “incapabil, tampit, idiot’. Oricat de putin vanitos ai fi, nu poti sa nu recunosti ca lucrurile astea te dor. Si nu, nu e o meserie ca oricare alta si nu pentru ca ar merita mai mula stima ci pentru ca implica foarte multa responsabilitate. Anul asta este prima oara cand am revenit de nenumarate ori asupra deciziei mele de a ma face medic si mai ales m-am intrebat de ce naiba am ales tocmai psihi. Ma impart intre momente de agonie, in care imi vine sa ma las si sa o dau naibii fiindca deocamdata nu pot sa spun ca am satisfactii enorme altele decat de ordin intelectual si momente in care sunt impacata cu mine si imi spun ca macar fac ceva care e util. Nu sunt indragostita de meseria mea. Imi place, imi satifsace curiozitatea dar nu mai am liniste si nu o sa am niciodata atata timp cat exista (si exista intotdeauna) posibilitatea ca eu sa gresesc, chiar si putin. Fiindca fiecare greseala a mea, oricat de mica, va fi taxata urat si dur. Si moda antimedicinei va fi din ce in ce mai raspandita. Medicina va deveni, cu timpul, o meserie ingrata. Cum sa raspunzi unui om care in loc sa vada faptul ca l-ai scapat (in virtutea meseriei tale, evident) de la o situatie foarte neplacuta te mascareste ca i-ai lasat o vanataie sau ca a fost cateva zile cam adormit? Si nu ma refer la pacienti psihiatrici aici, cu ei e alta poveste. Si cat de intelept si de experimentat trebuie sa ajungi ca sa nu iti pese? Si, de fapt, trebuie sa ajungi sa nu iti mai pese ca sa poata sa iti pese cu adevarat?
Pe de alta parte, a propos de psihi, imi gasesc din ce in ce mai greu scuze cand trebuie sa fac gesturi terapeutice la limita intre medicina si preotie si trebuie sa iau alta decizie decat cea a pacientului. In unele situatii e evident si nu am nicio retinere sa fac altceva decat ar vrea omul in momentul ala insa in alte situatii mi se pare ca abuzez. Ce drept am eu sa tin in viata un om care NU MAI VREA sa traiasca din motive profund personle si indreptatite, care nu mai e nici psihotic si nici in vreo alta criza? Ce drept am EU sa ii refuz o moarte demna si sa ii ofer o viata de leguma? O fac, pentru ca familia sta la usa mea cu numarul de la Colegiul Medicilor in mana. Cat de mare e ipocrizia atunci? Si ce mare branza e si medicina asta? Si cum naiba sa nu te detesti pe tine, pe familia bolnavului, pe Zyprexa si pe toata ceata de ipocriti care suntem, cu mine in frunte?
Cred ca am fost cam disociata, o sa ma ierti, nu?
Lulu, ceea ce am vrut să spun e că meseria nu poate fi o artă, pentru că în cest caz omul ar fi obiectul medicinii, iar omul nu poate fi un obiect. Este o meserie, pentru că servim. Dar, da, ai dreptate, dincolo de respectarea unor ghiduri si consensuri (ceea ce e suficient ca sa fii un medic acceptabil), trebuie sa ne punem permanent niste intrebari, cum e cea pe care ti-o pui tu (a propos, am fost intr-o situatie similara la un moment dat).
Dar m-am prostit, adevarul e ca nu imi face nici o placere sa vorbesc despre medicina sau psihiatrie pe blog. Nu stiu ce m-a apucat.
“Din păcate, medicii au nevoie să mănânce, dar, fiind artişti, vor accepta plicul cu ciubuc neapărat cu scârbă, uitându-se în altă parte, hai, treacă de la mine, deşi cum poţi să pui un preţ pe drenajul furunculului ăluia”
LOL
Ah, cat de adevarata e asta!
Si cat de enervanta e genul asta de atitudine….
O buna prietena a mea (stiu, e un cliseu, dar asta e) studiaza tema ‘burn-out la profesori’. Problema este cam aceeasi ca in cazul medicilor. Oricine stie sa fie profesor la nevoie, asa ca de ce mai avem nevoie de ei? Nivelul scolilor este oricum catastrofal, si asta pentru ca profesorii nu sunt buni de nimic. Apoi, pentru insuccesele personale si ratarile elevilor, profesorii poarta o buna parte din raspundere. Etc., etc., etc. Ca si medicii, profesorii raspund de calitatea vietii altora. Consecintele negative sunt insa mai putin vizibile imediat si poate mai putin radicale ca in cazul medicilor si al medicinii. Dar raspunderea ramine raspundere si burn-out-ul, burn-out.
Vlad, sunt de acord cu tine desi nu cred ca s-a inteles asta din comentariul meu: medicina este o meserie nu o arta chiar daca nu e o meserie chiar ca oricare alta. Nu ti se pare totusi trist ca nu mai avem nicio placere sa vorbim despre meseria asta pentru ca de fiecare data cand se iveste ocazia trebuie sa luam o parte sau cealalta, nu se mai poate discuta despre medicina ca despre meseria de profesor, ca tot a pomenit Pinocchio. M-a cuprins un spleen de ceva vreme din cauza asta incat cred la modul cel mai onest ca ar trebui sa imi incep terapia, hehe! Si ma intreb cum ar fi fost viata mea daca as fi facut altceva ce mi-ar fi placut cred destul de mult. Poate la fel de mult.
Pinocchio, in principiu sunt de acord cu tine cu o mica observatie: medicii nu sunt responsabili de calitatea vietii oamenilor din simplul motiv ca nu ai dreptul sa impui niste norme de viata, poti doar sa propui. Calitatea vietii depinde in primul rand de nivelul de trai si mai apoi de gradul de cultura al fiecarui om. Poate alege sa urmeze niste sfaturi sau poate alege sa nu si atunci nimeni nu e vinovat, e o chestiune de alegere. Nu inteleg nici medicii care sar in sus ca pacientii nu le urmeaza sfaturile, ca si cum ar fi obligati sa o faca, dar nu inteleg nici pacientii care vin la consulturi intr-o stare deplorabila si se vaita de sanatatea lor cand nu au facut niciun efort ca sa respecte un tratament sau niste reguli de igiena. Fiecare parte in “proces”, atat medicul cat si pacientul este responsabil de actiunile pe care le face fiindca un om iresponsabil se numeste altfel si are propriul lui tratament.
Elevii si studentii, pacientii, si de ce nu automobilistii si pescarii de duminica, sa fie victimele instinctului gregar ? Aglutinarea conduce direct la iresponsabilitate ? Daca-i asa, înseamna ca mai sânt zile bune pentru profesori, medici, politia rutiera si cei de la AGVPS. Dar stati putin, profesori si ei au tendinta sa se adune si chiar sa prospereze în circuit închis. Scolile, universitatile, spitalele, clinicile sânt un fel de “vizuini”. Cred ca Lulu are drepate : fiecare breasla sau tagma sta la pânda pentru a sarii pe vecini – este întotdeauna mai usor sa dai vina pe ceilalti decât sa-ti asumi singur deciziile. Judiciarizarea societatii, iata solutia ! Stai putin. Dar atunci si avocatii …
Pina la urma cred ca avem aici un exemplu foarte bun si foarte clar despre ce inseamna fragmentarea cunoasterii si ce consecinte are. O cunoastere consecvent unitara ar insemna ca o intreaga comunitate se aduna in jurul unei singure persoane, care este in acelasi timp rege, preot, medic, psihiatru, profesor si tot restul profesiilor imaginabile. Nu?
Ah da, intr-o asemenea comunitate nu vad ce sens ar mai avea avocatii 🙂
Avocatii ? Hmm. Sânt posesorii de jeito :-{)>>>
Faci cinste meseriei asteia (si oricarei alteia pe care ai fi putut-o alege, meritul ie al tau nu al renumelui profesiei… io 1 te preferam inginer).
In fine, tie, respectele mele.
Semnatura, voi presupune ca vorbeai cu Lulu. Ca daca vorbeai cu mine, eu iti multumesc frumos, dar nu e adevărat.
Nu am citit inca toate comentariile, raspund doar la intrebarea din topic, pe urma apoi o sa citesc si comentariile ca sunt totusi curios sa vad ce crede lumea despre medicina.
Dupa parerea mea sincera, cu cat stapanesti mai bine tehnica meseriei cu atat ai sanse mai mari sa-ti iasa si opere de arta. Deci poftiti la scoala cu totii, trebuie mereu sa fii pregatit sa inveti.
Aici in Norvegia nu au cerinte stricte precise despre punctele de EMC (educatie medicala continua) cum e in alte tari europeene. Se considera drept normal ca toti medicii sa aibe motivatia naturala interioara de a invata in continuu. In orice caz asociatia medicilor norvegieni, plus filialele pe specialitati, plus spitalul angajator arunca mereu cu bani la tine ca sa te duci la tot felul de conferinte si congrese peste tot unde vrei. Si asta tot la fel de natural.