A fost argumentat că o dovadă a existenţei paradisului pierdut este nostalgia pe care omul o simte în fiecare clipă a vieţii lui, permanenta jelire a unui loc din trecut. Unii îl numesc (satul copilăriei, vremea lui Ceauşescu, etc.), alţii nu mai încearcă să-şi explice acest sentiment difuz, iar alţii elaborează teorii precum cea pe care tocmai v-am zis-o. Dar această teorie are un defect major: nostalgia este o minciună. Întotdeauna trecutul ne apare măreţ. Acest efect al zăpezilor de altă dată este proporţional cu depărtarea în timp a obiectului nostalgiei. Cândva, imaginasem o rasă de nemuritori, care, în loc să cadă în laisser-aller-ul vecin cu moartea (în care îi scufundă Borges), trăiesc o viaţă complet falsificată, minciuna perfectă, datorită nostalgiei. Similar, dacă paradisul pierdut este locul cel mai îndepărtat al memoriei noastre, atunci trebuie să fie şi cel mai falsificat de nostalgie, şi nu ar trebui să punem preţ pe asemenea amintiri.
În schimb, folosind aceeaşi argumentaţie a fenomenologiei afectelor, am putea deduce un paradis viitor. Dacă omenirea are o memorie colectivă, de ce nu ar avea şi o capacitate colectivă de previziune? Pentru că, pe lângă nostalgie, mai există o altă stare permanentă a afectivităţii omeneşti: aşteptarea. Nu, nu trebuie să fi religios ca să aştepţi ceva. Şi cel mai ateu dintre atei îşi va trăi viaţa ca şi când n-ar fi decât o repetiţie; şi cel mai libertin dintre cei care răcnesc “carpe diem”, în autoconsumul lor disperat aşteaptă ceva, ceva care nu vine. Cei religioşi au noroc, pentru că pot plasa într-un viitor incert ceea ce aşteaptă, Mesia, Împărăţia cerurilor, Nirvana, etc. Dar sentimentul în sine nu originează în vreun sistem religios, este universal. Îmi imaginez că este ceva specific omenesc, că nici un alt animal nu aşteaptă ceva ce nu poate veni în timpul vieţii sale. şi cred că e unul dintre lucrurile care, alături de liberul arbitru, ne face inferiori altor specii. Decăzuţi. Aşadar, poate că aşteptarea dovedeşte tot paradisul pierdut.
