A fost argumentat că o dovadă a existenţei paradisului pierdut este nostalgia pe care omul o simte în fiecare clipă a vieţii lui, permanenta jelire a unui loc din trecut. Unii îl numesc (satul copilăriei, vremea lui Ceauşescu, etc.), alţii nu mai încearcă să-şi explice acest sentiment difuz, iar alţii elaborează teorii precum cea pe care tocmai v-am zis-o. Dar această teorie are un defect major: nostalgia este o minciună. Întotdeauna trecutul ne apare măreţ. Acest efect al zăpezilor de altă dată este proporţional cu depărtarea în timp a obiectului nostalgiei. Cândva, imaginasem o rasă de nemuritori, care, în loc să cadă în laisser-aller-ul vecin cu moartea (în care îi scufundă Borges), trăiesc o viaţă complet falsificată, minciuna perfectă, datorită nostalgiei. Similar, dacă paradisul pierdut este locul cel mai îndepărtat al memoriei noastre, atunci trebuie să fie şi cel mai falsificat de nostalgie, şi nu ar trebui să punem preţ pe asemenea amintiri.
În schimb, folosind aceeaşi argumentaţie a fenomenologiei afectelor, am putea deduce un paradis viitor. Dacă omenirea are o memorie colectivă, de ce nu ar avea şi o capacitate colectivă de previziune? Pentru că, pe lângă nostalgie, mai există o altă stare permanentă a afectivităţii omeneşti: aşteptarea. Nu, nu trebuie să fi religios ca să aştepţi ceva. Şi cel mai ateu dintre atei îşi va trăi viaţa ca şi când n-ar fi decât o repetiţie; şi cel mai libertin dintre cei care răcnesc “carpe diem”, în autoconsumul lor disperat aşteaptă ceva, ceva care nu vine. Cei religioşi au noroc, pentru că pot plasa într-un viitor incert ceea ce aşteaptă, Mesia, Împărăţia cerurilor, Nirvana, etc. Dar sentimentul în sine nu originează în vreun sistem religios, este universal. Îmi imaginez că este ceva specific omenesc, că nici un alt animal nu aşteaptă ceva ce nu poate veni în timpul vieţii sale. şi cred că e unul dintre lucrurile care, alături de liberul arbitru, ne face inferiori altor specii. Decăzuţi. Aşadar, poate că aşteptarea dovedeşte tot paradisul pierdut.
Se pune intrebarea daca “paradisul pierdut” poate reprezenta un EFECT.Poate fi el efectul direct al dezamagirii produsa de prezent? Si daca ar fi asa,de ce dezamagirea produsa de prezent nu declanseaza exclusiv un reflex direct,aplicat si reparatoriu ci SE PREFERA acel traseu ocolitor prin placerea-amara a nostalgiei? Asadar,cred ca desi cauza este localizata in existenta noastra,paradisul pierdut nu reprezinta efectul a CEVA…ci o colateralitate rebela a “strictetii” functionarii psihice. Paradisul pierdut tine de o evadare din regn necontinuata insa imposibil de reincatusat prin disciplinarea memoriei. Pe de alta parte,ingredientele pentru un paradis pierdut al viitorului nu sunt aceleasi cu cele pentru un paradis pierdut al trecutului pentru ca fatalitatea lucreaza exclusiv cu viitorul-imediat scurtcircuitind coordonatele unei ASTEPTARI sigure. Nu conteaza ca nostalgia este o falsificare si o minciuna si nici suportul existential al individului care crede acest lucru ci conteaza conventia prin care ajungem sa credem asta,de fapt decizia de a continua evadarea din regn sau stabilizarea intr-o tranzitie cu orizonturi cel mult metafizice.Ca decizia este in favoarea acestei variante din urma este semnul clar al crizei acute prin care o sa treaca la un moment dat viitorul.
Nostalgia ca amintire a unui trecut preafericit si vai, pierdut, este prin definitie o manifestare a temporalitatii. Pe cind Paradisul este Existenta (cu majuscula) si este atemporal. Deci evident ca nostalgia ca amintire este o amagire, o iluzie, o pictura pe valul care ne acopera ochii. Dar exista si o altfel de nostalgie, care poate ca ar trebui scrisa si ea cu majuscula, si care devine constienta (uneori) prin alte mecanisme decit memoria. Ea e adevarata, Vlad.
In ce masura tine nostalgia de memoria colectiva? Micile nostalgii individuale probabil ca nu. Memoria colectiva insa nu este numai memorie, in sensul reuniunii sau intersectiei memoriilor individuale. Memoria colectiva este si cultura, si astfel mai aproape de Spirit si de Existenta. Aceste zone superioare ale memoriei colective sunt si ele atemporale, drept care este egal daca privim inainte sau inapoi, in trecut sau in viitor, daca ne amintim sau asteptam ceva. Paradisul nu este nici trecut, nici viitor, Paradisul este.
@Vlad
As sublinia faptul ca nostalgia nu este marca paradisului pierdut mai mult decat este siguranta, binecuvantarea concretetii lui. Din insasi intonatia celor doua cuvinte “paradis” si “pierdut” intelegem ca avem de-a face cu ceva iremediabil, ireductibil, intepenit in configurarile cerebrale colective. Este pierdut pentru ca nu va mai fi recastigat niciodata; de asemenea, este pierdut pentru ca nici macar providenta nu mai lasa sa “se intample” acele conditii care l-au facut posibil candva. As spune ca nu calitatea de “pierdut” il face cu adevarat valoros, ci faptul ca el s-a intamplat intr-adevar, ca moment al desavarsirii umanitatii.
Punerea pe acelasi palier a nostalgiei si a asteptarii se face in mod eronat. Nu nostalgia este mincinoasa pentru ca sta marturie pentru ceva atat de incert precum trecutul, ci asteptarea este defectuoasa pentru ca sta marturie pentru ceva atat de improbabil precum prezentul. Nostalgia nu mai incerca sa verifice nimic, ea doar spune ca ceva s-a intamplat mai degraba asa si nu altfel. Pe cand asteparea aduce imaginea prezentului intr-o stare incerta facand apel la supozitii idealiste care tin mai degraba de domeniul viitorului si nu al prezentului. Cu alte cuvinte asteptarea este originata in prezent insa cu specifice expansiuni in viitor. Este un fel de a vedea prezentul prin prisma viitorului si nimic mai mult.
Asadar, nu paradisul pierdut este o amintire nedemna, marca a unei nostalgii mincinoase,care ne prezinta drept “decazuti”, ci acel paradis viitor, marca a unei asteptari compromitatoare, este cel care ne prezinta drept Alienati.
Credincisul este cu siguranta un decazut din credinta lui, ateul sau libertinul este un diletant impacientat, deci un alienat.
Unii spera sa se intorca intr-un timp al perfectiunii, altii sa-l construiasca grabindu-i procesul firesc. Cert e ca si unii si ceilalti sunt incercati de o nostalgie a asteptarii sau, asa cum spui si tu, asteptarea, in acest caz, dovedeste tot paradisul pierdut.
@Doru
Abordarea ta este, ca de fiecare data, alta; sau, mai simplu spus, iesita din context. Raportarea ta la paradis se face undeva in afara acestuia. Tu te intrebi initial asupra unui efect al existentei paradisului ca urmare a dezamagirii produse de prezent. Sa fie oare adevarat ca nu avem nostalgii decat atunci cand suntem nemultumiti de prezent? Nu cumva nostalgia vine din aceea ca ramane fidela clipei ei, acelei clipe zarathustriene?…
Mai poi gasesti in existenta paradisului pierdut o posibilitate de excurs psihologic.
“Paradisul pierdut tine de o evadare din regn necontinuata insa, imposibil de reincatusat prin disciplinarea memoriei” – imi recunosc dezarmarea in fata acestei fraze. Aceasta “disciplinare a memoriei” ne-ar face cumva mai cuminti in fata ideii paradisului? Avantul nostru este cumva nepermis de mare? Vorbesc despre acel avant care razbate dincolo de coordonatele speciei.
Daca ar fi sa continui ideea ta, as spune ca paradisul pierdut sau viitor pierdut nu este decat un capriciu scump aplicat nerabdarii caracteristice speciei. Specia nu poate decat sa fie capricioasa atunci cand vine vorba de diferentele inerente.
E probabil sa intuiesti bine criza care va sa vina..
Pinochio spune ca paradisul Este…este atemporal si se afla undeva la capatul unui traseu pe cit de fizic pe atit de neinsemnat numit nostalgie.Eu cred ca nostalgia este prima vioara,este constructivitatea din mers a paradisului,prilejul definirii acestuia si mai ales fastul melancolic,exponential si revelatoriu care izbucneste din fiecare clipa urmatoare.Abundenta de disponibilitate geografica manifestata in nostalgie,cit si determinismele pre si post neuronale,fac ca macar in acest sens sa nu banuim ca paradisul n-are avea legatura cu nimic.Iulia spune ca am iesit din context,fara sa vada ca “decizia” noastra de a poposi in aceasta mixtura tranzitorie ne ofera nesperatul prilej al unor largi valente analitice.Sa fie,asadar, Rationalitatea mai degraba o consecinta a nesuprematiei animalicului sau chiar “metoda” devansata de punere la punct a unei evolutii ubicue si nesimultane?
Observ aici o perspectiva egocentrica: Am pierdut Paradisul asa cum am pierde maruntis prin vreo crapatura a portofelului; si pe urma plingem dupa el. De fapt, nu Paradisul este pierdut, el este si ramine. Noi suntem cei care n-am pierdut de el. Iar asta, asa cum spunea Vlad la inceput, este momentul hotaritor al degradarii omului.
Uitati-va la frescele de la Voronet: Pe partea nordica, din care nu a mai ramas mare lucru, sus, direct sub stresini, sunt citeve scene cu Adam si Eva — cum traiau ei in Paradis, cum au mincat din fructul oprit, cum si-au dat seama ca erau goi si s-au ascuns, cum au fost izgoniti din Paradis. Interesant este ca, inainte ca ei sa-si dea seama ca sunt goi, sunt reprezentati imbracati! Si nu poarta orice haine, ci hainele imparatesti, batute cu nestemate! Iar disparitia lor, a hainelor, pentru ca Adam si Eva sunt intr-adevar goi in scena urmatoare, reprezinta momentul degradarii.
Din perspectiva omului modern pare absurd, dar cauza degradarii este cunoasterea: Adam si Eva au mincat fructe din pomul cunoasterii si au fost izgoniti din Paradis. Si-au primit pedeapsa pentru ca, nechemati si nepregatiti fiind, adica nevrednici, s-au infruptat din Cunoastere. Din alte parti stim ca exista oameni chemati, exista pregatiri si incercari, drumuri si retete prin care Cunoasterea — si deci Paradisul — pot fi regasite pornind de la conditia de om comun. Este un drum greu, si motorul care ii pune in miscare pe unii oameni este vocatia, chemarea. O putem numi si nostalgie, daca poftim, dar atentie, exista, cum spuneam mai sus, nostalgii si nostalgii.
“Acest efect al zăpezilor de altă dată este proporţional cu depărtarea în timp a obiectului nostalgiei. ” Oare departarea in timp nu inseamna, de fapt, apropiere de batranete, de moarte? Spaima bietei fiinte materiale in fata propriei degradari, spaima pe care incearca s-o sublimeze, stiind ca “varsta de aur” e irecuperabila, in asteptarea unui viitor improbabil?
Si uite de-asta suntem atat de-ncatusati si stingheri…
Exista un complex eden care se structureaza ca tot ceea ce este dincolo de un posibil traumatism si care poate fi atins prin depasirea acestui traumatism. Pamantul fagaduintei, varful muntelui, miezul, spatiul extraterestru, sexul cu perosane intangibile toate sufera proiectiile noastre edenice tocmai pentru ca e greu de ajuns la ele. Dupa ce ajungem la astea ne obisnuim cu ele si ne dorim (nostalgic) perioadain carele doream cu pasiune. Pe langa eden mai e si complexul matern care forteaza o proiectie paseista a fericirii. Orice om se naste rege si moare in exil. Nostalgia se manifesta in acord cu aceasta degenerare
Suna a dictionar, heh.
Silogismul tau are la baza premiza implicita cum ca paradisul “animalic” ar fi edenul. Ceea ce este un pic fals, pentru ca orice animal “sufera” inca de cei “4 f”, adica cele 4 instincte fundamentale. Care lipsesc in definitia oricarui Eden. Asa ca nu cred ca “decazut” se aplica aici. Decaderea, de obicei, este asociata cu incapacitatea de a vedea/comunica cu divinitatea, de a pierde “centrul”.
Totodata, Nirvana, cel putin asa cum o vad budistii, este cu totul diferita de Eden. O analogie destul de schioapa, citand aproximativ dintr’un calugar budist (facand parte din Micul Vehicul), ar fi cu o flacara unei lumanari care se stinge, care dispare in spatiul inconjurator. Quite depressing Eden, I must say. Edenul iudeo-crestin, preluat si de musulmani si cred ca cu influente de la zoroastrieni etc., este o reprezentare diferita de Nirvana. Mai ales ca in budism exista Edenuri intermediare, temporare si ele.
Last, esti sigur ca aceasta reprezentare (Edenul) este numai cerebrala? Am o banuiala ca e mai generala decat asta.
Eu chiar sunt in Paradis chiar acum (relativ la experientele mele anterioare), dar stiu bine ca mortalii (oamenii obisnuiti) nu au ce sa caute nici in Paradis nici in Iad, si de aceea stiu ca am sa cad din nou cu picioarele pe pamant chiar foarte dur in viitor, sper cat mai tarziu posibil, ca tare bine e in Paradis. 🙂