E penultima zi de Crăciun şi io, moş respins la examenul de moş, v-am adus nişte poze de prin Bucureşti, din zilele astea.
Joi mergeam la spital şi, observând frumuseţea ce te lăsa fără suflu a zăpezii pe case şi copaci, m-am întrebat: “Ce rost are asta? De ce ceva atât de frumos îmi iese în cale într-o joi, pe drumul cître serviciu. Ce ar trebui să înţeleg?”
“Nimic” veni răspunsul aşa de limpede că parcă era de la Sfântul Duh. Frumuseţea nu are nici un scop. Pe de altă parte, oamenii au un scop, anume acela de a observa frumuseţea. Aşadar, în acea zi de joi, eu îmi împlineam destinul, şi îmi aduceam aminte că observatul frumuseţii nu este un cadou întâmplător şi pe care îl putem refuza. Cum zicea Klaus, rezemat de perete: “În viaţă, trebuie să căutăm adevărul şi frumosul” (citez din memorie). Atunci când vedeţi frumuseţea, fie că are părul în dezordine şi umblă semeaţă pe stradă şi vă dispreţuieşte zâmbetul, fie că doarme inconştientă într-un tomberon, pe o cracă sau sub o streaşină, trebuie să vă opriţi, să lăsaţi naibii gândurile privind serviciul sau ce cumpărături aveţi de făcut, şi să o priviţi, şi să o ţineţi minte. Alminterea, trăiţi degeaba.
Tot joi, după amiaza, în Ferentari, pe unde eram obligat să merg pe jos, dar nu pe trotuar, că acolo zăpada era prea înaltă. O maşină rătăcită evită la mustaţă o doamnă respectabilă. Şoferul se dă jos şi, cu o plecăciune, îi se adresează grijului doamnei:
“Dă-te fă în **** mea de proastă”.
Doamna, deloc intimidată, răspunde:
“Dă-te tu în **** mea”.
Şoferul, nedumerit de ciudăţenia anatomică, întreabă:
“Da ce fă, tu ai ****?”
“Da bă, am şi ****, şi *****, şi ce mai vrei tu!”.
Trebuie să admiri femeile din Ferentari.
Şi acum, amărâtele de poze (mulţumiiiiim, moşule).
