Pe Vasile Hătmăneanu (din motive evidente, ăsta nu e chiar numele lui adevărat), l-am cunoscut din întâmplare, aşa cum mi se întâmplă adesea să întâlnesc persoane din cele mai ascunse şi mai nefrecventabile cotloane sociale, cotloane în care, mă grăbesc să subliniez, nici o parte din viaţa mea nu se desfăşoară, dar pe care am privilegiul nemaipomenit să le observ din când în când. Vasile e unul dintre bărbaţii clanului Hătmăneanu, o familie cumplită şi temută de tot cartierul Crângaşi. Domeniul familial ocupă aproape o stradă întreagă, cu case joase şi dărăpănate şi întortocheate, amintind de şatrele bucureştene tipice, însă mult mai sumbre şi mai puţin colorate. Hătmănenii, cum chiar ei o ar atrage atenţia cu fermitate, nu sunt ţigani, ci aristocraţi. Vasile mi-a povestit că, deşi sunt dovezi că familia, moldovenească la origini, e mult mai veche, ascendenţa poate fi trasată cu precizie de-a lungul a şase secole, până în vremea lui vodă Iuga Ologul, cu care s-ar fi înrudit şi pe care l-ar fi însoţit în exil, în Valahia lui Mircea cel Bătrân. Stabiliţi până la urmă la marginea Bucureştiului, au tot sărăcit progresiv, iar pe la 1800 dispar de tot din documentele oficiale. Cataloagele cu boieri declară din acel moment stinsă seminţia Hătmăneanu. Însă Vasile, rânjind ştirb, mi-a explicat cum familia lui, constrânsă de sărăcie şi de restriştile istorice, a făcut singurul lucru onorabil care îi mai rămăsese de făcut: în urmă cu aproape două sute de ani, „a trecut în tâlhărie”.
- Ce te miri aşa, crezi că am fost singurii? Băiete, familiile boiereşti trec în tâlhărie de mult timp. Ultimele au intrat pe vremea lui Ceauşescu. Ce-ai fi vrut, să ne facem muncitori, sau comersanţi, sau măturători? Să ne mărităm fiicele cu orişcicine, să stăm la bloc? Înainte, pământul şi toate lucrurile erau ale noastre. Acuma, dacă a trebuit să ni le luăm cu forţa înapoi de la prostime, aşa a fost.
Aşadar, de două sute de ani, toţi Hătmănenii sunt mai ales ucigaşi, tâlhari de drumul mare, spărgători, recuperatori. Copiii sunt abili hoţi de buzunare. O ramură a familiei au fost până de curând în haiducie în dealurile de lângă Târgovişte. Că e Crângaşi sau Târgovişte, ferocitatea lor e totală şi aristocratică.
- Sigur, tâlhăria e şi ea o muncă, dar nu munca ne sperie, ci lipsa ei de cinste. Nu e nicio cinste să lucrezi ca muncitor pe doi lei, la nu ştiu ce patron. Nu e nicio cinste în negustorie, unde mai poţi fi propriul tău stăpân. Nu, singura cale cinstită şi boierească e tâlhăria.
Deşi educat cu Sadoveanu de unde ştiu că tâlharii sunt de obicei duşmanii boierilor, mi-am dat seama că, într-adevăr, între tâlhărie şi aristocraţie există multe asemănări, un fel de armonie dulce. Nu m-am putut abţine să întreb, ironic, cum e aia tâlhăria necinstită.
Vasile mi-a râs iar în nas, a doua oară, şi nu mi-a explicat nimic, iar ironia mea s-a transformat într-o nedumerire reală.
Mult mai târziu am avut revelaţia hoţiei necinstite, mergând pe şoseaua Berceni. Un tânăr oferea trecătorilor o cameră video de o marcă foarte bună, pe care, afirma el, o furase de la un barosan. Desigur, eu nu aveam nevoie de o cameră video, însă o farmacistă, ieşită la o ţigară în pragul farmaciei, păru interesată. Examină un moment minunăţia tehnică, apoi izbucni într-un potop de înjurături şi de palme după ceafa tânărului.
- Băăăăăă, astea-s camere chinezeşti contrafăcute, le-ai luat din Europa (complexul comercial, nu continentul, n.a.), şi acu ni le vinzi nouă, că sanchi, le-ai furat! De ce minţi, bă, că le-ai furat?
Atunci am înţeles în sfârşit ce înseamnă hoţia necinstită. Tânărul acela defăima pur şi simplu breasla hoţilor. Merita din plin palmele după ceafă ale farmacistei.
