Pe Vasile Hătmăneanu (din motive evidente, ăsta nu e chiar numele lui adevărat), l-am cunoscut din întâmplare, aşa cum mi se întâmplă adesea să întâlnesc persoane din cele mai ascunse şi mai nefrecventabile cotloane sociale, cotloane în care, mă grăbesc să subliniez, nici o parte din viaţa mea nu se desfăşoară, dar pe care am privilegiul nemaipomenit să le observ din când în când. Vasile e unul dintre bărbaţii clanului Hătmăneanu, o familie cumplită şi temută de tot cartierul Crângaşi. Domeniul familial ocupă aproape o stradă întreagă, cu case joase şi dărăpănate şi întortocheate, amintind de şatrele bucureştene tipice, însă mult mai sumbre şi mai puţin colorate. Hătmănenii, cum chiar ei o ar atrage atenţia cu fermitate, nu sunt ţigani, ci aristocraţi. Vasile mi-a povestit că, deşi sunt dovezi că familia, moldovenească la origini, e mult mai veche, ascendenţa poate fi trasată cu precizie de-a lungul a şase secole, până în vremea lui vodă Iuga Ologul, cu care s-ar fi înrudit şi pe care l-ar fi însoţit în exil, în Valahia lui Mircea cel Bătrân. Stabiliţi până la urmă la marginea Bucureştiului, au tot sărăcit progresiv, iar pe la 1800 dispar de tot din documentele oficiale. Cataloagele cu boieri declară din acel moment stinsă seminţia Hătmăneanu. Însă Vasile, rânjind ştirb, mi-a explicat cum familia lui, constrânsă de sărăcie şi de restriştile istorice, a făcut singurul lucru onorabil care îi mai rămăsese de făcut: în urmă cu aproape două sute de ani, „a trecut în tâlhărie”.
– Ce te miri aşa, crezi că am fost singurii? Băiete, familiile boiereşti trec în tâlhărie de mult timp. Ultimele au intrat pe vremea lui Ceauşescu. Ce-ai fi vrut, să ne facem muncitori, sau comersanţi, sau măturători? Să ne mărităm fiicele cu orişcicine, să stăm la bloc? Înainte, pământul şi toate lucrurile erau ale noastre. Acuma, dacă a trebuit să ni le luăm cu forţa înapoi de la prostime, aşa a fost.
Aşadar, de două sute de ani, toţi Hătmănenii sunt mai ales ucigaşi, tâlhari de drumul mare, spărgători, recuperatori. Copiii sunt abili hoţi de buzunare. O ramură a familiei au fost până de curând în haiducie în dealurile de lângă Târgovişte. Că e Crângaşi sau Târgovişte, ferocitatea lor e totală şi aristocratică.
– Sigur, tâlhăria e şi ea o muncă, dar nu munca ne sperie, ci lipsa ei de cinste. Nu e nicio cinste să lucrezi ca muncitor pe doi lei, la nu ştiu ce patron. Nu e nicio cinste în negustorie, unde mai poţi fi propriul tău stăpân. Nu, singura cale cinstită şi boierească e tâlhăria.
Deşi educat cu Sadoveanu de unde ştiu că tâlharii sunt de obicei duşmanii boierilor, mi-am dat seama că, într-adevăr, între tâlhărie şi aristocraţie există multe asemănări, un fel de armonie dulce. Nu m-am putut abţine să întreb, ironic, cum e aia tâlhăria necinstită.
Vasile mi-a râs iar în nas, a doua oară, şi nu mi-a explicat nimic, iar ironia mea s-a transformat într-o nedumerire reală.
Mult mai târziu am avut revelaţia hoţiei necinstite, mergând pe şoseaua Berceni. Un tânăr oferea trecătorilor o cameră video de o marcă foarte bună, pe care, afirma el, o furase de la un barosan. Desigur, eu nu aveam nevoie de o cameră video, însă o farmacistă, ieşită la o ţigară în pragul farmaciei, păru interesată. Examină un moment minunăţia tehnică, apoi izbucni într-un potop de înjurături şi de palme după ceafa tânărului.
– Băăăăăă, astea-s camere chinezeşti contrafăcute, le-ai luat din Europa (complexul comercial, nu continentul, n.a.), şi acu ni le vinzi nouă, că sanchi, le-ai furat! De ce minţi, bă, că le-ai furat?
Atunci am înţeles în sfârşit ce înseamnă hoţia necinstită. Tânărul acela defăima pur şi simplu breasla hoţilor. Merita din plin palmele după ceafă ale farmacistei.
Doamne cum le zici tu ma nene Vlad. Daca nu as sta in Giulestiul tiganesc si daca nu i-as vedea pe tigani in fiecare zi cred ca as zice ca sunt toti niste oameni minunati!
P.S. Da uite ca doar cativa sunt oameni buni… si acesti nu fac decat sa fie exceptiile care confirma regula rautatii si nesimtirii lor!
🙁
Artistule draga, si eu am crescut intr-o pendulare intre Crangasi si Giulesti, imi amintesc cu o anumita nostalgie. (Sunt nostalgic de felul meu.) Iar amplitudinea acelei pendulari a crescut, si a tot crescut pina cind…
Cind m-am hotarit sa plec din tara (asta a fost prin 86, cind am parasit paradisul academic si am dat prima data cu nasul prin lumea de afara), aveam o lista de motive “de ce”. Si trebuie sa spun ca pesonajele despre care e vorba aici ocupau un loc de frunte pe lista aia, la concurenta cu cutremurele periodice si cu posibilitatile materiale, profesionale si democratice pe care le intrevedeam atunci. De la distanta, in spiritul teoriilor paradisului enuntate de noi intr-o discutie anterioara, Crangasiul ar fi trebuit sa capete cu timpul o culoare mai idilica in memoria mea. N-a capatat.
Dar: sa nu uitam nicicind sa iubim trandafirii. Vlad are motivatia lui, si nu este cazul sa i-o stricam 😉
Acciuli, nu fac aici apologia cartierului Giuleşti-Crângaşi, nu intenţionat. Mă bazez în schimb pe amintirile pe care le am din perioada când dădeam acolo nişte meditaţii la francă.
Marturisesc faptul ca sunt verde spre albastru infinit de invidie, stare acumulata in timpul lecturarii blogului tau. In plus, ma cuprinde si o nostalgie nebuna, nebuna si daca ar fi posibil m-as urca in primul avion cu motor spre Romania.
Pana inventeaza cei mai destepti decat mine teleportul, nu-mi ramane decat sa astept primavara si sa inverzesc aici pe o canapea oranj intr-un oras gri dar cu Leprechauns pe mai toate strazile – thank God! 🙂
Mai scrie-ne din cand in cand.
sa fi avut vasilica asta in dexu’propru “comersant”?
Ouch, implicatiunile postului dumneavoastra nu pun intr’o lumina prea rose pe ai nostri boyari. Ca sa incepem cu ei.
Nici hotia nu mai este ce a fost! asa, sa pic in cliseu total.
Azi dimineata am avut o conversatie interesanta la birou. Cineva re(vazuse) filmul Satra, nostalgizat de melodiile mele tiganesti pe care i le daruiem cu cateva zile inainte. O sa mi-l re(aduca) si mie sa-l re(vad). Mi-am adus aminte cum voiam sa fug eu la satrele de pe maluri cu cranguri, candva, in alta viata…
CE de oameni frumosi la interior pe aci! De aia revin io mereu!
😉
de-aia regurgitarea.
si manelele va plac?
Livia, cu mine vorbesti? Daca ai mai fost pe aici, stii deja ca da, imi plac mult manelele.
Nu numai ca ii plac dar pasiunea asta a lui i-a adus numai nenorociri. Se pare ca au fost obligati sa il dea afara de la spital fiindca isi obliga pacientii sa asculte cate 2-3 ore pe zi ceva din opera marelui sau idol Adrian Copilul Minune (despre care se spune ca s-a sinucis. S-ar fi spanzurat de un bonsai). Avea pretentia ca ajuta in terpia unor forme grave de narcisism dar s-a dovedit ca bietii pacienti, la intoarcerea in comunitatile lor, prezentau grave tulburari de personalitate de tip antisocial. Teoria lui cu conflictele inconstiente defulate in arta a 12-a, a manelei, a facut ceva valva prin cercurile de cunoscatori dar numele lui a cazut repede in deradere din cauza unor greseli de gramatica pe care, ca un acte manqué, le facea la fiecare congres si conferinta de popularizare. Acest fapt a dus la stigmatizarea domnului doctor si acum, chiar in aceste clipe in care scriu comentariul, stiu ca singura lui preocupare pentru care mai are energie si pentru care mai depune munca este aceea de a-si completa, pe zi ce trece, studiul antropologic dus pentru si despre idolul sau.
Ce stii tu Livia, Vlad e caine batran….
Dar ma iubesc fanii mei.
Cred ca e un moment foarte bun sa mai facem o leapsa. Tema o gasiti aici. Dau, deci, leapsa tuturor si in primul rind lui Vlad, pe care sigur ca il iubim cu totii, ca niste fani de nadejde ce ne aflam.
Lulu un sfat:nu-ncerca dialoage abrupte intr-o comunitate care desi se expune nu se vrea deranjata.Da?
Pinocchio, multumesc pentru leapsa, ma apuc de ea in cel mai scurt timp.
Doru, uite, nu stiu restul comunitatii ce parere are, dar mie imi place sa fiu deranjat. Sau, mai bine zis, nici chiar dumneata nu reusesti sa ma deranjezi 🙂
si totusi mi-ai raspuns imtr-un mod deranjant.