Am primit leapşa de la Pinocchio
, să aflu şi să povestesc cum a fost botezată strada Distincţiei. O să încep să spun că de fapt că povestea cu adevărat frumoasă e pe blogul dumisale. Dar, dacă aţi nimerit aicea, o să mă străduiesc. Se ştie că în Bucureşti numele străzilor sunt adesea ciudate şi de neînţeles (mi-aduc aminte că eu însumi am scris, în tinereţe, o poezea a cărei acţiune se petrecea pe strada Simetriei, se mai află undeva pe google). Celor care încă mai cred că Bucureştiul este un fel de festival al băşcăliei le dă mâna să se amuze pe seama acestor nume. Am auzit pe unul o dată râzând de strada Ioan Cucuzel. Cred că gluma era ceva de genul: “ce cucuzelul meu”. L-am provocat la duel, căci nimeni nu-şi poate bate joc de acest sfânt al muzicii bizantine de acum şapte sute de ani, şi mai târziu i-am arborat capul despărţit de trup pe strada Veseliei, ca să se veselească acolo cât vrea.
Căci da, cetitoriule, o cumplită întâmplare stă la fundamentul numelui străzii Distincţiei. Eu însumi, după obişnuitul săpat prin arhive, am aflat-o doar mergând chiar acolo, unde lumea, după optzeci de ani, nu a putut să o uite.
Distincţia Păsăroiu era feciorelnica fiică de doar şaisprezece ani a negustorului Prudenţiu Păsăroiu. Cum adesea se întâmplă, s-a îndrăgostit nebuneşte de Kalimeru, fantele local, căruia nu i-a trebuit mult să sucească capul fetişcanei, cu trucuri de vechi don juan. Sub o lună palidă, pe malul lacului Morii, şi-au jurat iubire veşnică în ciuda tuturor vicisitudinilor. Apoi Kalimeru a luat-o în secret de nevastă la o biserică din cartier, pentru că altfel Distincţia nu ar fi acceptat să-şi ofere trupul feciorelnic. (Nota: popa, pentru un litru de ţuică, ar fi însurat şi o pisică cu ea însăşi.) Apoi Distincţia i-a oferit fantelui trupul său feciorelnic, sub o lună palidă, pe malul lacului Morii. Rămânănd ea grea, a trebuit să-i mărturisească totul tatălui său. Bogatul negustor Prudenţiu, care mai avea cinci băeţi şi şase fete, nu a pregetat să o arunce afară din casă, fără zestre, pe Distincţia. Ei însă nu-i păsa, căci îl avea pe Kalimeru. Pe care, chiar în aceeaşi zi, l-a găsit în pat cu alt trup feciorelnic. Rănită de moarte în suflet, Distincţia a scos un mic revolver, singurul lucru pe care îl luase din casa părintească (nu ştiu exact de ce), şi l-a împuşcat pe Kalimeru şi pe amanta lui. Apoi a ieşit în stradă, puşcând în aer, şi cu scandal mare s-a dus la tatăl său, pe care l-a împuşcat, laolaltă cu cei cinci băeţi şi şase fete ale sale, deopotrivă cu bucătăreasa. Nemaiavând gloanţe, a luat cuţitul bucătăresei, şi, dintr-o singură mişcare a mâinii, şi-a tăiat gâtul.
Din fericire, nu a atins nici un vas de sânge mai important, şi doctorii au operat-o şi au scăpat-o, doar cu o uşoară voce dublă, dacă nu cumva vorbea simultan cu ea însuşi dracu. La închisoare, dinainte să fie judecată, s-a sinucis totuşi înghiţind gămăliile de la o cutie întreagă de chibrite. Acelaşi gardian care îi dăduse ţigările şi chibritele a găsit-o muribundă. Cu vocea din gât îşi cerea iertare familiei, cu cea din gură, îi declara iubirea veşnică răposatului Kalimeru.
Mulţi ani după sângeroasa tredecuplă crimă a Distincţiei Păsăroiu (dacă nu numărăm sinuciderea), lumea se referea la strada tragediei ca la “strada Distincţiei”. Şi aşa a botezat-o şi primăria, când a luat în jurisdicţie cartierul. Şi gata.
Dacă stau să mă gândesc, nu e deloc o poveste bună, m-am plictisit rău scriind-o. Suna mai bine când mi-au zis-o cei trei ţigani care jucau poker (se pare că al patrulea s-a prăpădit săracul, de hidropizie). Mai bine vă mai dau nişte poze, că nu ştiu dacă o mai ţine mult promoroaca asta. În a treia poză, mi s-a părut amuzantă alăturarea ciorilor vii din copaci, cu cele de bronz de pe monoment. Ultima poză e din delicata Rahova.
P.S.: Pasez leapşa oricui mai ştie străzi cu nume misterioase.
