Despre inutilitatea de ordinul II a ficţiunii

Figură marcantă a protonihilismului, Johannes Thelonius (1723 – 1761) este astăzi puţin cunoscut în mod direct, deşi influenţa lui este clară în alte scrieri, celebre, începând cu Jacobi şi până la Téophile Gautier. Nu o să mă ocup astăzi prea mult de el, ci o să reamintesc doar clasificarea sa a inutilităţii, căci ea ne interesează în însemnarea de faţă. Există două tipuri de inutilitate, profund deosebite. Inutilitatea de ordinul I este, să-i zicem, inutilitatea finală. Aici s-ar putea încadra viaţa, cu scopul ei, diverse divinităţi, unele forme de artă, gloria, etc. Este inutil de ordinul I orice lucru pe care îl suspectăm a fi un scop, şi care are subordonate lucruri utile. Utilitatea tuturor lucrurilor utile este conferită de inutilitatea de ordin I a câtorva lucruri inutile. Putem specula existenţa unui obiect nemişcat, ultim, la capătul opus primului motor arsitotelian. Acela ar fi exemplul perfect de obiect inutil de ordinul I; Thelonius nu este de acord cu posibilitatea existenţei lui.

Inutilitatea de ordinul II este mult mai nasoală. Avem aici de-a face cu lucruri care nici măcar scopuri nu sunt. Întreaga lor existenţă nu numai că e degeaba, dar nu e justificată nici măcar prin ea însăşi. Asemenea lucruri nu merită numite, nu merită nimic, dar se pare că au meritat atenţia cercetătorilor inutilităţii. Thelonius ne atrage atenţia asupra divergenţei de opinii: unii spun că lucrurile inutile de ordinul II sunt extrem de rare. Alţii, cei mai mulţi, spun însă că, dacă aşa ar fi cazul, atunci ele ar deveni preţioase, trecând deci în categoria inutilităţii de ordin I. Pentru ca valoarea lor să fie zero, aceste lucruri trebuie să fie extrem de numeroase. Nu infinite, căci infinitul are propria lui valoare, măcar că e aceea de a reduce la zero valoarea oricărui alt lucru, ceea ce ar putea face din infinit un lucru rău, iar lucrurile rele niciodată nu sunt inutile.

Ca exemplu perfect de inutilitate de ordinul II din realitatea imediată, Thelonius ne oferă literatura de ficţiune. Aceasta nu are nici o utilitate pe care el să o poată vedea. Moralizatoare? Toate pildele moralizatoare s-au spus deja, orice operă de ficţiune nu poate decât să o repete. Măcar, dacă prin repetiţie, morala s-ar pierde prin plictiseală, asta măcar ar avea utilitatea răsturnării moravurilor, dar nu, romanele alungă plictiseala pentru că schimbă numele personajelor şi decorul acţiunii. Utilitatea plăcerii? Mai curând o inutilitate de ordinul I, dar nici asta nu e de fapt adevărată, pentru că puţina plăcere pe care romanele o oferă este de fapt o ştergere a plăcerii pe care viaţa reală sau propria imaginaţie ne-ar oferi-o, sau acele câteva poveşti primare le căror umbre inutile ficţiunile zilelor lui sunt.

Întrucât probabil că aţi înţeles deja că Johannes Thelonius nu există, e o invenţie de-a mea, această însemnare este de fapt o ficţiune, şi, conform personajului din ea, este inutilă de ordinul II. Aşa că sper din tot sufletul că nu aţi pierdut clipe preţioase din viaţă citind-o.

About The Author

12 thoughts on “Despre inutilitatea de ordinul II a ficţiunii

  1. Acel L din numele lui Thelonius m-a facut sa banuiesc, in timp ce citeam, ca e un personaj fictiv. N-as putea sa spun de ce, it’s just my magic crystall ball. Ramine de legat teoria asta de teoriile lui A. despre femei si parentalitate.

  2. Da’ ma Vladutz, da noua ne plac inventiile tale! Asa ca nu consideram pierdere de timp “clipele din mahalaua ta”
    😀

  3. Artistu, sărumâna.
    Mica rochie neagră, păi de ce nu se poate măsura utilitatea? Iar inutilitatea nu e doar utilitate zero. Asta e doar o condiţie necesară.

  4. Chiar “Theolonius” a zis ca unele forme de arta sunt inutilitati de tip I asa ca de ce spui tu ca e de tipul II ?

  5. Acciuli, io aicea am încercat o prostioară pozmodernă, şi anume să încerc cumva un text care se anulează pe el însuşi, sau poate o teorie care constituie propria ei exemplificare. Până la urmă, am impresia că a ieşit încă o variaţie plicticoasă a paradoxului lui Epimenide.
    Oricum Johannes Thelonius (pe care îl cheamă în mod curios ca pe Thelonious Monk) a inclus în categoria inutilităţii de ordin I doar unele forme de artă, mai ales muzica, şi doar în unele ipostaze artele vizuale. Excludea din start orice artă “conceptuală”, abstractul de orice fel, literatura, fiindcă lucrează cu cuvinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.