Cei care mă cunosc de prin alte părţi ştiu asta, că m-am lamentat peste tot. E ca şi cum mi-ar lipsi centrii nervoşi ai dansului, dar asta ar fi o explicaţie facilă. Dacă încerc să dansez, nu contează unde, de unul singur, de unii singuri, sau într-o sală plină de oameni, nu poci, e ca un fel de împiedicare. Mă ridic, încerc să dau o comandă oarecare picoarelor mele, să se mişte ritmic, dar nu se întâmplă nimic, şi dintr-o dată mă simt groaznic şi vreau să intru în pământ. Nu sunt singurul, ştiu, dar fac parte din micul subgrup al celor care nu se pot obişnui cu ideea. Alţii sunt foarte împăcaţi cu ei înşişi, gagicile le cunosc moftul şi îi lasă în pace să stea la masă şi să fumeze. Eu în schimb mor de ciudă. Adică de ce alţii poate?
E ca şi cum mi s-ar refuza unul dintre accesele la viaţă. Ca şi cum, îi ziceam lui Madelin, aş fi despărţit de restul lumii de un perete de sticlă. Acuma, ştiu, cu toţii, dansatori sau nu, avem peretele nostru de sticlă, de dimensiuni şi transparenţe diverse. Nu există excepţii. Mai ştiu şi că, tocmai peretele de sticlă ne îngăduie să trăim cu adevărat, e tributul adus conştiinţei, iar tânjirea e felul nostru de a exista. De asta, în mod aparent paradoxal, viaţa ne pare mult mai vie atunci când ridicăm alte paravane, false, atunci când o privim într-un tablou sau când o citim. Când nu vom mai fi tânjit şi vom fi început să devenim una cu Universul şi cu primăvara, înseamnă că am încetat să mai trăim şi am început să înapoiem împrumutul.
Chiar şi aşa, nu mă pot împiedica să urăsc peretele de sticlă. Ştiu că n-am nici o şansă să îl dobor cu ciocanul. O să încerc să sap la el cu linguriţa.
Da’ noroc ca mai e roblogfestu’ 
:)
