Cei Care Plângea

Când eram mic, am mai apucat să cunosc un singur om care plângea.

Opinia generală a cercetătorilor pare a fi că oamenii care plânge a dispărut de mult. Desigur, nu există mult interes în astfel de cercetări, şi de obicei ele stârnesc revolta comunităţii ştiinţifice şi a restului lumii: “Cum adică? Ce io nu plâng?”

Nu, io nu plâng. Mă rog, uneori dau impresia că plâng, la unele filme, la unele meciuri de fotbal, citind unele cărţi, când din greşeală, tăind pâine, îmi tai şi un deşt. Cam atât. În situaţiile în care Cei Care Plângea plângeau de adevăratelea, io, în cel mai bun caz, mă umplu de dispreţ, în cel mai rău, îmi bag picioarele, băga-mi-aş picioarele.

About The Author

42 thoughts on “Cei Care Plângea

  1. Pai ia sa vedem de ce plangea oamenii mai demult? O fi fost din cauza obscurantismului nene, a lipsei de progres si tehnologie. Plangea ca nu aveau televizor, frigider din ala care face cuburi de gheata si are compartiment special in forma sticlei de sampanie…
    Plangea din cauza ca la trei capace de coca cola nu primeau automat un pahar cu fabrica de fericire…
    Eu cred ca plangea totusi pentru ca nu ii invata nimeni cum sa isi controleze comportamentul social. Pai sigur, la vremea aia nu se publica nene cosmopolitan in 32 de limbi.

    Si mai demult eu plangeam pentru ca o ea nu ma iubea, nu ma iubea si pace. Sau nu, pace nu. Ca nici nu-mi dadea pace sa-mi sterg si eu mucii si sa imi vad de viata mea. Si cu asta poate ca mi-am raspuns si eu la intrebarea “ce. io nu plang?” Ca nu mai plang. Cum sa mai plang? Intre timp ea mi-a dat pace si acum alta ea ma iubeste la un nivel acceptabil. Si eu pe ea. De aia ii cumpar cercei de la magazinul Marijuanei. Acum am si eu fabrica de fericire. Poate ca de aia nu mai plangi nici tu.
    Partea asta cu plansul la filme, meciuri de fotbal etc e ca si depolarizarea celulei nervoase si echilibrul ionic. Ca sa depolarizezi membrana neuronala si sa treaca potentialul de actiune mai departe intra sodiu in celula si apoi iese potasiul dupa ce se termina petrecerea. Numai ca variatia asta a echilibrului ionic se petrece numai in spatiul limitat din imediata vecinatate a membranei, in timp ce concentratia ionica a intregului lichid intracelular, ca si a lichidului extracelular, ramane fundamental neschimbata. Impulsul (filmul, meciul) vine, impresioneaza pasager (stoarce cateva lacrimi din) celula (afectul) si trece mai departe lasand-o (lasandu-l) in dulcea-i nepasare multumita. Ceea ce e bine pentru ca daca fiecare impuls ar cutremura “celula” pana la hohote de plans rata sinuciderilor ar ameninta serios specia de calmari giganti in ai caror axoni giganti se studiaza lucrurile astea.
    In concluzie eu cred ca oamenii mai plang si azi dar nu-i aude nimeni.
    Si ca sa inchei va zic ce am citit eu ieri intr-o carte de fiziologie. Cica lichidul extracelular in care se scalda toate celulele noastre are o compozitie aproape identica cu apa de mare in care s-au dezvoltat primele organisme pluricelulare, asa ca suntem saci cu apa de mare in care celulele noastre se scalda ca in leaganul adancurilor.

  2. Pare a fi mai mult un fel de schita “de dezvoltat”. Imi place asta: “Cei care plangea”. Are ceva cosmogonic.

  3. Oh, ideea cu marea se continua mai in profunzime. Aparent (iar citez din cartea de fiziologie) lichidul intracelular, ala bogat in potasiu, reprezinta compozitia marii cu multi multi ani inainte, cand primele componente celulare se asamblau in celule unice.Asadar lichidul asta intracelular e un fel de memorie oceanica…un fel de capsula a timpului. Asa si peste ani cand or sa ne acopere trupurile gigantice structuri biologice supraevoluate si noi, cei de acum, vom fi nuclee nervoase hipervoltate, intre noi si pomenitele structuri va fi un strat gros de gaz de esapament, compozitia atmosferei cu multi multi multi ani in urma in cartierul Rahova…

  4. Vreau sa mai zic ceva. Desi stau in minunatul cartier de ani buni nu mi-am deschis antenele la chimismul lui sonor, vizual, olfactiv decat destul de recent, dupa ce a inceput Vlad sa stearga praful gros de pe usile de bloc si daciile cu geamuri deschise si manele de dragoste. Asa ca mersi Vlad. Cand mai deschizi o poarta sa ne chemi si pe noi sa privim inauntru.

  5. m-am lasat in voia apei
    si m-am dus in jos o vreme
    unde nimeni nu mai plange
    unde nimeni nu mai geme

    nu era nici noapte aceea
    dar nici soare si nici nor
    doar tacerea se lasase
    peste plansul tuturor

  6. Nusitatu,dupa ce ti-am citit postarile(sau mai bine zis in timp ce le citeam)am inteles ca ai aceeasi chimie cu cea a interlocutorului(din punct de vedere al perspectivei faptului ca o sa descoperim cu totii oceanul acela).Asadar,incompatibilitatea intelectuala dintre doi indivizi are o declansare transchimica? Nu ne intelegem tocmai datorita unor “fineturi” chimice? De ce ar reprezenta perichimicul altceva decit chimicul ordinar?Sau putem spune ca nimic nu are o stabilitate temporala suficienta pentru a putea capata definitia naturalului?si-atunci daca naturalul are oscilabilitate evidenta de ce descoperim ceva bazal intr-un mod absolut intimplator(frunzarind blogurile,de pilda)..si mai ales de ce intimplarea descoperirii decade din functia ei ca o treapta de racheta epuizata? Putem spune asadar,ca Timpul origineaza in Intimplare,trece prin Chimie si se disemineaza in nuantele acesteia.producind cinismul pretentiozitatii Constiintei? Sau ca sa intreb mai pe ocolite:de ce nu ma suporta Vlad Stroescu?

  7. Doru, chiar nu ştiu de unde ai scos-o că nu te suport. Dacă ai scris asta în căutarea unei infirmări sau confirmări, poftim, ai acum infirmarea. Nu înţeleg întotdeauna ce vrei să zici, recunosc, dar de aici până la a nu te suporta… Ce faci tu e ca şi cum un călător ar intra într-un hotel, sau bar, sau restaurant, etc, şi i-ar spune recepţionerului sau barmanului sau chelnerului: “De ce nu mă suporţi?”
    Eşti binevenit oricând în mahala.

  8. Draga Doru, i am speechless si daca degetele mele ar avea grai ar tacea si ele. Dar dincolo de discursul tau – pe care printr-o finete chimica il percep in cuante bine delimitate, discrete, si pe care va trebui sa le interpretez ca atare ca sa nu mi se arda diverse circuite – cred ca este o intrebare care nu imi este adresata mie decat ca un mod de prezentare (adica nu cred sunt sigur, macar atata lucru trebuia sa fi inteles si eu). Cu toate astea si cu riscul de a ma da de gol ca nu am inteles de fapt intrebarea sau intrebarile – retorice sau nu – am sa scriu ce imi apare acum in minte sub impresia chimico-electrica provocata de chiar lectura atenta a ideilor codificate in sistemul digital de reprezentare pe care cu afectiune il numim limbaj scris.
    Daca incompatibilitatea structurala dintre doi indivizi are o declansare transchimica asta inseamna ca ea transcende chimismul, structura care suporta functia, si tine asadar de respectiva functie. Cu asta sunt de acord pentru ca suntem dotati cu o oarecare capacitate critica, aceeasi care ne face sa oprim valul de agresivitate care se revarsa din amigdalele sistemului nostru limbic atunci cand in campul nostru vizual apare o persoana prea diferita de tipul uman cu care ne-am obisnuit (de exemplu de alta culoare decat a noastra). Pe de alta parte mi s-a intamplat sa antipatizez o persoana la primul contact si sa imi explic distrat situatia printr-un capriciu chimic, feromonic, energetic, etc, toate bazate mai mult in proprietati fundamentale fizico-chimico-biologice decat in functii superioare cum e afectul. Asa ca de ce sa excludem sus-mentionatele fineturi chimice? Mai bine ne abtinem.
    Mai departe nu inteleg cum se impaca stabilitatea temporala care defineste naturalul si oscilabilitatea acestuia din urma. Poate ca un fel de dualism al starilor, naturalul fiind stabil in schimbarea lui sau schimbarea fiind naturala, alunecand usor spre ideea chineza ca numai ce se schimba e real, asadar natural?…still thinking about that…
    Cu riscul de a parea banal, toate lucrurile fundamentale se descopera intamplator pentru ca numai asa se poate spune cu certitudine ca sunt bazale si nu vreun capriciu scolastic. Si Timpul nu are nimic de a face cu mine sau cu Vlad. Sau cu Constiinta cinica si pretentioasa. Gata. M-am epuizat ca treapta de racheta a intamplarii descoperirii lecturii discursului blogului pretentiozitatii cinismului constiintei timpului. Cine vrea, sa ia povara asta sa o duca mai departe.

  9. Vlad, ne-am adunat pe blogul tau acum ca pe vremuri pe forum, ai zis tu bine chestia aia cu forumlike. Nu ma pot abtine, na! Si zic: de fapt e ca si cum un calator ar intra intr-un hotel, sau bar, sau restaurant, etc, si i-ar spune receptionerului sau barmanului sau chelnerului: “Uneori, cand alchimia trancende universalitatea facila a nebanuitului absint abscons, intrebarea se itzeste intr-o dunga fara permis: Ce dracu caut eu aici? A, eram in trecere…”

    @Nusitatu: profit de ocazie sa va zic si io. Si pe mine m-ati avut (scuze pentru licenta poetica) la faza cu marea si celulele din adancuri…

  10. @Madelin : Va sarut mainile amandoua. Eu m-am fost avut de prea multe ori aici pe blog de unii si de altii ca sa mai tin sau sa mai dau socoteala lor. Am sa port cu mandrie insigna prieteniei pe care mi-o aratati.

  11. [Râd de nu mai pot, apoi ma adun de pe jos, imi dreg vocea, si, pe ton serios:]

    Nusitatu, Madelin, Vlad si… Doru: Tema asta s-a discutat aici cu insistenta si cu variatiuni minime. Pentru variatiunea de fata, however, aplauze furtunoase à la Zaza, e magnifica. Si, pentru ca Doru renunta pina la urma la alambicuri, moștrofonți si fandoseli (cine nu știe ce e un moștrofonț, sa intrebe un arhitect), ii urmez exemplul in cele de mai jos. Ca si Madelin, nu ma pot abtine, si zic:

    Ei, de ce, de ce. Rapsunsul este foarte simplu: self-fulfilling prophecy, fenomen unanim recunoscut in psihologia generala si clinica. Daca atitudinea dominanta este “Lumea nu ma suporta”, si apoi se mai si articuleaza verbal in “Lume, lume, soro, lume, de ce nu ma suporti?”, basca non&para-verbal in felurite alte forme de comportament, asta e rezultatul. Si daca cumva nu este inca, atunci va fi, in mod sigur, in timp record.

    Ah Vlad, candoarea asta a ta… adorabila! *megaLOL*

  12. @Nusitatu
    Incantarea este de partea mea. Anzii mei sunt muntii Buzaului! – asta e o tricky attempt 🙂
    @Pinocchio
    Self-fulfilling suna aproape adolescentin. Adica daca eu vrau acu sa plec in Margeride, tot ce trebui sa fac e sa ma self-conving? Iata in scris, dar si para, non, auto, moto, velo, sport si cum s-o mai nimeri? Timp record ar suna aproape superochei.
    @all
    Doru e o clona? Ma intreb si eu, transcedentalo-chimistic asa… Stiu, e o obsesie.

  13. Madelin, very tricky, dar îţi mulţumesc mult. Toţi aspiranţii poeţi din lanţuri muntoase tânjesc să fie descoperiţi şi civilizaţi.

    Klaus, poezia ta mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu de ce dar mă duce cu gândul la un cerc suplimentar al Infernului.

  14. nusitatu,tu nu mai poti intelege pentru ca esti plin de ceea ce esti..ai intrat (ca si ceilalti)in propriul cerc vicios..ai toate raspunsurile pentru ca refuzi aproape toate intrebarile..de fapt,nu raspunzi decit la propriile intrebari..noica vorbeste despre enciclopedistul care daca nu are totusi IDEEA lui se transforma in lautarul perfect..si-apoi:1.te impaci prea usor cu aportul intimplarii in contabilitatea existentei.2.nu numai ca te impaci cu asta ,dar masochismul cu care accepti nu e scuza(postmoderna?) ca oricum n-ai incotro.3.(ma urmaresti?)cind vorbeam despre oscilabilitatea naturalului nu ma gindeam deloc la componenta temporala a acestuia(temporalul fiind intotdeauna doar pretextul cel mai la indemina)ci la demolarea oricarei intentii de “paradigma fidelizatoare”spre care s-ar tinde inca din oceanul acela.4.totusi,lucrurile care au girul istoriei,al ficico-chimicului,al permanentei si constatabilului nu primesc de la sine eticheta normalitatii,asa cum o primesc lucrurile adoptate instantaneu de intuitia bunului-simt(care trebuie sa recunosti nu se prea impaca cu ideea de dualism al starilor)5.nu e nimeni mai fara simt decit acela care tine sa raspunda la intrebari retorice.6.intre structura si functia structurii exista perspectiva umana a oricarei structuri,si nu numai umana(unii fiind mai umani decit altii)ci individuala(fiecare cerind respectul cuvenit amigdalelor sale)7.in final ai riscat si ai pierdut..adeca ai devenit banal sugerind ca apropierea fortata a “scolasticii” de “capriciu” si ai plusat intr-un mod total nefericit atunci cind ai vrut sa inchei “lingind” atemporalitatea lui vlad..dintr-un impuls feromonic,cumva? hetero-fob rau ce esti!

  15. pinocchio si madelin aveti sanse sa existati..dar nu le irositi mai baieti in lenea exersarii instinctelor.

  16. Pinocchio, nu stiu nici eu ce-i cu Margeridele astea. Dar sigur vreau sa ma teleportez chiar in aceasta secunda. Stiu doar de St Flour, apoi am aflat ca sunt legende cu un lup si un cavaler neinfricat (e cazul sa marturisesc in piata publica cum ca sunt indragostita de regele Arthur si uite asa i-am raspunsdespre instincte si lui Doru (Dorului?)). Am zarit si o sirena roscata (pana la urma pun pariu ca roscata o sa ispravesc si eu pana la urma, cand s-or indesi albele) citind pe o stanca. Sate cu 262 sau 638 de locuitori (my dream, daca au si apa calda 🙂

    Nusitatu, cu multa, multa placere! Sper doar sa va citesc in continuare…

    De ce oare azi m-a lovit subit, pe la pranz, cuvantul de postmodernism [Mada dubitando] (copyright Pinocchio)

  17. Draga Doru, ai perfecta dreptate. M-ai citit perfect. Mai mult chiar, descopar in textul tau o putere de penetrare care ma deruteaza. Chiar sunt plin de ceea ce sunt. Daca n-as fi, as fi pe jumatate plin, sau poate chiar gol de ceea ce sunt, si atunci n-as mai fi ceea ce sunt. Enciclopedist nu sunt inca, dar ma pregatesc pentru lautarie si te asigur ca aici nu e nici urma de ironie. Iubesc intamplarea, fara ea as plange in continuare sau n-as mai fi (prin asta vreau sa spun ca si io m-am intamplat ca sa zic asa, dupa decret).
    Asaaaa…zici ca nu te inteleg. Pai uite ce zic eu. Pentru mine, limbajul e, mai mult decat un scop, un mijloc de comunicare. Daca vrei intr-adevar sa fii inteles, te rog sa faci un efort si sa cobori intr-o frazare mai accesibila. Unii oameni neavizati (adica eu, nene) pot sa ia cu usurinta excesul de stil (stil?) ca pedanterie. Cu putin efort din partea ta si a mea o sa ne intelegem minunat de acum incolo.
    Pe Vlad tu mi l-ai pus pe limba ca sa zic asa. Parafrazand o gluma “imi place cum gandesti”. Nu cred ca sunt heterofob, nu in sensul in care inteleg eu cuvantul. Dar trebuie sa recunosti ca ai atitudinea unui om care vine nervos la o petrecere, se apropie de un grup de oameni care stau linistiti de vorba si ii da branci unuia apoi se uita fioros la ei si ii intreaba pe toti deodata “ce te uiti ba asa la mine, vrei o palma?” – ca tocmai a fost la sala de lectura si vrea sa isi exerseze croseul lingvistic.
    Pana la urma cred ca ne intalnim aici ca sa ne simtim bine unul in compania altuia, sa facem schimb de culori si surprize de la turbo si sa ne tapetam discret eurile creative, fie ele si de lautari. Daca ne iubim trebuie musai sa ne si respectam, si sa nu ne insultam.Altfel o sa schimbam focuri pana la sfarsitul zilelor.
    Iti multumesc ca mi-ai atras atentia asupra serioaselor greseli de comportament. O sa imi para rau dupa ele, ma ajutau sa ma integrez social.
    Sunt curios ce inseamna pentru tine lenea exersarii instinctelor.

  18. draga nusitate esti intr-adevar plin de tine..sarcastic,ironic,suficient…la cite pacate am,merit sa stau de vorba cu tine.Atit ca limbajul nu e nici macar un mijloc de comunicare ci doar un ad-hoc complezent al obligativitatii sociale..suntem unul linga altul si spectrul comunitatii epidermale naste disperarea prin cuvinte…atita ca eu sunt dispus sa recunosc asta in timp ce tu te opresti la idolatrizarea abstractului..nu-mi cere sa ne-ntelegem si mai ales prin cuvinte…pedanteria mea e un fel antisimplificant de a evita “adevaratele” cuvinte.Acuma nu se poate sa nu te fi prins ca ultimul lucru pe care l-as dori este sa ne intilnim aici si sa ne simtim bine unul in compania altuia,ci doar sa fim extrem de precauti vizavi de distantele interepidermale,si de pericolul caderii limbajului de pe surogat pe lucru in sine.

  19. @Vlad Te rog sa ma ierti ca din cauza mea a iesit un balci din postul asta minunat. Am sa incerc sa ma mantuiesc prin exercitiul tacerii. 🙂

  20. draga vlad pe mine sa nu ma ierti pentru caccccred ca postul este departe de a fi minunat,iar despre balci ai aici citiva destepti care stiu a ride.

  21. Nusitatu, uite, mie unuia chiar îmi place că eşti aici, şi chiar dacă nu mi-ar plăcea, tot n-ar trebui să-ţi cer scuze.
    Dar, doru, dacă chiar nu te simţi bine aici, zău dacă înţeleg de ce revii. E doar o mirare, în rest, eşti în continuare binevenit. Iar pedanteria ta e doar o formă de timiditate. Io sincer, aş prefera să fiu băgat în aia mamii mele mai direct, nu aşa criptic.

  22. cum adica de ce revin? pai mai pot sa aleg,pai mai am incotro? cit despre timiditate ai dreptate..am trac in fata inchistarii semanticii in dialogul resemnatilor culti..si ca sa intelegem ce are fiecare de spus ar dura mai mult decit o perioada anume a vietii(perioada blogistica,de pilda)..asa ca hai sa dam cu cuvinte(ca idei de unde?)si lasa dracu perdeaua subliminalitatii provocate in spatele careia se poate ascunde oricine.

  23. Chiar si un criminal in serie logaritmica.
    Doru, explica si mie te rog, pe indelete, ca tot zici ca sa ne intelegem, ce e aia lenea exersarii instictelor. E o rugaminte sincera.

  24. Nusitatu si Madelin: Aplauzele furtunoase din partea mea continua. In rest, eu unul am facut uz pentru o buna bucata de vreme de “ignore” in ceea ce-l priveste pe doru. Si cred ca am sa fac asta in continuare. Din discutiile mai vechi nu pot decit sa trag concluzia ca incercarea de dialog e pierdere de vreme.

    Nusitatu: Predecesorul tau in dialogul cu doru (aici exista o istorie) se numeste A. A. a incercat o vreme (e drept, pe un ton mai putin retinut si cu mai putin humor), dupa care si-a luat jucariile si a plecat din Mahala, s-a mutat la Lulutza. Imi place ce scrii, drept care (si nu numai de aceea) sper sa nu ii calci pe urme lui A.

    Vlad: Alte aplauze, la fel de furtunoase, desi mai nuantate. In mod special pentru “tl;dr.”, daca inseamna ce cred eu.

    In fine, Madelin: Scuze, hm. Dar balamucul este prea mare pentru gustul meu. Psihiatrie domle, da’ nici chiar asa. Drept care nu ma mai vad in stare sa continui discutia pe care am inceput-o. Poate asta ti-a sugerat chestia cu postmodernismul? Apoi: Mageridele suna bine, muntii Buzaului la fel (chiar visam la un concediu cu domnu’ Inginer undeva pe acolo). Self-fulfilling prophecy poate sa sune adolescentin, dar nu este decit un soi de făcăleț in bucataria tehnica a psihologiei.

  25. Ah da, chestia cu existenza chiar este postmodernista. Tot de la dragul de Mircea cetire (pentru ca la vremea respectiva l-am invatat pe derost si nu, nu l-am uitat intre timp):

    “n-am existat, dar era cit pe-aci sa exist
    te lamentai pe scaunul galbui de dentist
    privind atent in ochiul de peste
    al serii care te clipeste”

    (Aici am avut o revelatie: Intr-adevar, lampa aia de la dentist, cel putin pe vremea mea, cind scaunele erau intr-adevar galbui, poate se mai vad si in ziua de azi pe undeva, arata ca un ochi de peste imens, in care ne uitam cu o privire à la Salvador Dali. In plus, de cele mai multe ori am fost seara la dentist, chiar asa. Si de ce oare m-a sunat chiar acum asistenta sa imi aduca aminte ca am programare luni seara?)

    Si:

    “femeie care privind la televizor a vazut ca existenta exista
    femeie pentru care, iata, am catadixit si eu sa exist
    sub aerul instelat
    concurat
    de instalator, de sofer, de militian, de dentist…”

    (Aici nu prea stiu cine ar fi “femeia”. Daca revizitez scrierile clasicilor in viata, atunci probabil ca Madelin si cu mine — Madelin prin natura si eu ca “middle aged housewife with a couple of kids”, dumpy sau nu. Ei, si aici devenim filosofi: Atunci atunci… cine este “eu”?)

  26. @Vlad : Multumesc frumos. Ei, acu doar nu m-oi duce nicaieri, ca nici eu nu am incotro, si pentru mine asta e ultimul loc in care imi mai acorda si mie cineva atentie.

    @Pinocchio : Am vizitat interiorul pamantului si nu a trebuit sa mai rectific nimic pentru ca mi-ai intins tu Piatra Filozofala. Sarumana. Am sa adopt aceasta veche tactica cavalereasca a uitarii. Eu n-am prea multe jucarii aici dar nu le-as duce in alta parte nici mort. Sa nu uit, cand mor vreau sa fiu ingropat aici, sub lista celor mai tari comentatori. Oricum, toata povestea a capatat un iz de balada cu varcolaci. Asa ca imi pun lanturi de fier pe usi si imi arunc pusca pe geam.

    Mai sunt si acum scaune din alea galbui de dentist, eu cred ca majoritatea au fost la inceput albe si s-au imbolnavit de ficat de la stres.

  27. la cat de proasta ma simt azi, m-am chinuit vreme de o ora sa inteleg ceva din acest dialog intre oamenii inteligenti. sa ma scuze detinatorul blogului daca din prostia mea spicuiesc cateva idei, cred copiate de prin cartile cu povesti.

    era odata regele arthur un om chibzuit, cumpatat, iubit de supusii sai. il iubeau pentru ca se regaseau in felul lui de a fi si pentru ca aveau loc in inima lui. chiar daca erau oameni simpli, regele stia sa-i cinsteasca la fiecare ospat. la o distanta cat o incordare de arc, intr-o padure intunecata era o casuta darapanata unde o baba-vrajitoare tinea ascuns de ochii lumii o printesa rapita din lumea normalului, pardon a imparatiei. intr-o zi, regele trecea pe langa casuta din padure la vreme de vanatoare si auzi cantecul trist al printesei. viteaz cum se stie a ucis baba si a dat speranta, pardon libertate tinerei.
    la vreme de razboi, din lipsa de personal ostasesc, printesa s-a imbracat in armura neamului ei si a plecat la lupta sa apere neamul si traditiile imparatiei. si atunci satenii fricosi de dupa garduri au zis ca e ceva intre rege si printesa. deja le pregateau tortul de nunta cat timp ei isi ascuteau mintea, pardon sabiile pentru dusmani.
    in batalie, printesa a fost ranita grav si adusa la palat; regele a intrebat doftorii palatului cum poate salva viata fetei. unul din ei, deghizat in mos batran a inaintat si a spus:” numai eu pot sa o fac fericita, pardon sa o invii”. si pe data de sub toalele vechi aparu un flacau vanjos si frumos care aparut in fata bolnavei. aceasta privindu-l semet si plin de sine i-a spus:” a treut vremea ta. cand te iubeam ma tineai cu sufletul in cocina de porci, apoi ca sa scapi de mine m-ai vandut la vrajitoare sa le tes cearsafuri de matase.acum cand am devenit un om de vaza in imparatia regelui ti-ai amintit de mine. pleaca. nu ma iubesti. doar te joci.” si regele arthur i-a taiat capu tanarului prefacut. printesa si-a revenit, piciorul ranit schiopateaza la bratul regelui. intr-o zi va parasi palatul catre meleagurile unde a vazut lumina zilei prima data. acolo, va lasa armura si palosul si se va apuca de oierit in munti. iar regele arthur a domni imparatia pana la adanci batraneti.

    ce proasta sunt! puteam sa vin si eu cu o inovatie macar.

    no, sa aveti liniste in viata si sa oieriti fericiti!

  28. later edit: Doru imi pare ostas viteaz, nu merita repudiat. are cel putin stima mea!

  29. nusitatu, esti prea modest. Apoi, sigur, este o dovada de pacifism cavaleresc din partea ta ca alegi sa vizitezi interiorul pamintului in loc sa aplici vitriolul in stilul Mitzei Baston. Dar nu ne-ai spus, ce sa-ti punem la cap, acolo, sub lista?

  30. Pinocchio, m-am gandit la intrebarea ta apropo de monumentul funerar. Am ajuns la marginile gandirii mele dupa opt saptamani de rataciri prin salbaticie si n-am gasit acolo decat un gard prea putin aspectuos din care am rupt totusi cateva scanduri si le-am carat inapoi ca sa nu ma intorc cu mana goala. Am calatorit apoi in lumea reala, am intrebat anticari, sculptori ba chiar si paznici de cimitire care mi-au ras in nas si mi-au spus ca pentru morti vii nu primesc comenzi. Am vizitat cariere de marmura si paduri de cedri, mine de sare si de uraniu. In cele din urma, istovit, m-am asezat sub umbra unui pom. Si m-am hotarat ca “Mormantul meu se va gasi intr-un asemenea loc incat, in fiecare primavara vantul din nord va presara acolo fori”. Si printre flori vreau o reclama mare de neon care sa zica : “A venit o musca, a zburat apoi”

  31. Aaaaa, ce frumos! Vlad, ai auzit? Spune-i Tapirului sa puna si un pom care face flori, sa aiba timp sa creasca. Ce ziceti de un cires japonez? Eu si cu Madelin venim si scriem haikuuri despre muste care vin in zbor si apoi pleaca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.