Fiecare dintre pescăruşi (erau câteva zeci) dădea roate mari apei nemişcate, de care se apropiau extrem de mult, dar fără să o atingă. Aflându-ne la apusul soarelui, cu o incidenţă a luminii sub unghiul limită, apa reflecta simetric cerul şi pescăruşii. În acest fel, ne aflam chiar pe planul central al infinitului. De asta probabil lumina soarelui ni se pare atât de blândă la amiază, pentru că, datorită fenomenului de reflexie totală, ce se află în noi este complet ascuns privirii, şi reflectăm întreaga lume dimprejur. Pe noi înşine nu ne mai putem vedea decât tot aşa, reflectaţi în cineva de lângă noi, şi ceea ce vedem este de fapt reflexia reflexiei lumii, în timp ce lumea întreagă e doar o altă reflexie, şi suntem toţi numai soare, iar soarele e cât se poate de singur. În noi, nu există lumină, ci doar cotloane în care trăiesc artropode cu metabolism anaerob, şi care se bucură şi ele de apus, pentru că atunci soarele nu se refractă prin piele şi în cotloane e complet întuneric şi o viaţă tainică şi fără respiraţie începe să se bucure de ea însăşi, înăuntrul nostru, fără ca măcar noi să avem habar. Şi toate astea doar la apus.
Şi apoi felinarele se aprind unul câte unul, şi ţânţarii, fericiţi şi ei, îşi zdrobesc capetele de ele.
