Deci. În ultimele două decade, în limba română s-a strecurat, a crecut, a atins apogeul şi apoi a început să decadă o altă folosinţă a cuvântului “deci”, anume alta decât cea de-a semnaliza o concluzie, singura considerată corectă de către academie. Spre ex, mergeai pe stradă liniştit, şi dintr-o dată:
“Deci am uitat gazele deschise”.
Sau te prindea controlorul, urma o dispută vie în tramvai, şi atunci:
“Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită, da?”
Fenomenul s-a bucurat de o hulire unanimă din partea susnumitei academii şi a tuturor subsidiarelor sale până la cele mai de jos cercuri ale clasei intelectuale dominatoare, astfel încât, după o perioadă destul de lungă de înflorire, în momentul când controlorul a putut să replice “nu se începe o propoziţie cu deci, nesimţito”, fenomenul “deci” a început să retrocedeze.
Desigur, academia & co, care adesea consideră că limba nu este un teritoriu viu şi misterios ce merită explorat şi altfel decât arheologic, ci mai curând o proprietate personală ce trebuie protejată, nu a făcut vreun efort să îşi explice fenomenul.
Acest mic articol are două roluri: 1) să reabiliteze folosirea lui “deci”, pe criterii academice; 2) să explice sensul folosirii lui “deci” altfel decât pentru a semnaliza o concluzie. În acest scop, voi folosi o mică analogie.
Să o luăm pe rând.
1)
“Hwæt. We Gardena in gear dagum,
þeod-cyninga, þrym gefrunon,
hu ða æþelingas ellen fremedon.”
Aţi recunoscut, desigur, primele versuri din Beowulf. Seamus Heaney, în frumoasa sa traducere din anglo-saxonă (cu siguranţă cea mai bună), zice astfel:
“So. The Spear-Danes in days gone by
and the kings who ruled them had courage and greatness.
We have heard of these princes’ heroic campaigns.”
În prefaţa lucrării sale, Heaney explică:
“Conventional renderings of hwaet, the first word of the poem, tend towards the archaic literary, with “lo” and “hark” and “behold” and “attend” and — more colloquially — “listen” being some of the solutions offered previously. But in Hiberno-English Scullionspeak, the particle “so” came naturally to the rescue, because in that idiom “so” operates as an expression which obliterates all previous discourse and narrative, and at the same time functions as an exclamation calling for immediate attention.”
Acuma, nici nu ştiu dacă mai e nevoie să mai zic ceva. Ce motive ar mai avea academia română să protesteze împotriva lui “deci”?
2) Explicaţia lui Heaney e foarte plauzibilă şi pentrul deciul din tramvai. “Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită” s-ar putea traduce prin “Obliterez discursul şi naraţiunea ta anterioară şi îţi atrag imediat atenţia că nu mă faci tu pe mine nesimţită”. Astfel văzut, deciul nu mai suportă nici măcar critica academică cum că nu semnalizează o concluzie. Ba o semnalizează, doar că nu este vorba despre o concluzie liniară, decurgând firesc dintr-un raţionament, ci de o concluzie dialectică, de o barieră abruptă în calea unui atac sau a unei curgeri de evenimente.
Eu unul, admir ingeniozitatea care a putut ameliora, inconştient şi spontan, vetusta conjuncţie. îmbogăţind-o şi la noi cu sensuri care în literatura clasică europeană erau demult rescunoscute.
Dar maestrul eşti dumneata. Mersi frumos deci!
