O legitimare a lui deci

Deci. În ultimele două decade, în limba română s-a strecurat, a crecut, a atins apogeul şi apoi a început să decadă o altă folosinţă a cuvântului “deci”, anume alta decât cea de-a semnaliza o concluzie, singura considerată corectă de către academie. Spre ex, mergeai pe stradă liniştit, şi dintr-o dată:
“Deci am uitat gazele deschise”.
Sau te prindea controlorul, urma o dispută vie în tramvai, şi atunci:
“Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită, da?”
Fenomenul s-a bucurat de o hulire unanimă din partea susnumitei academii şi a tuturor subsidiarelor sale până la cele mai de jos cercuri ale clasei intelectuale dominatoare, astfel încât, după o perioadă destul de lungă de înflorire, în momentul când controlorul a putut să replice “nu se începe o propoziţie cu deci, nesimţito”, fenomenul “deci” a început să retrocedeze.
Desigur, academia & co, care adesea consideră că limba nu este un teritoriu viu şi misterios ce merită explorat şi altfel decât arheologic, ci mai curând o proprietate personală ce trebuie protejată, nu a făcut vreun efort să îşi explice fenomenul.
Acest mic articol are două roluri: 1) să reabiliteze folosirea lui “deci”, pe criterii academice; 2) să explice sensul folosirii lui “deci” altfel decât pentru a semnaliza o concluzie. În acest scop, voi folosi o mică analogie.

Să o luăm pe rând.
1)

“Hwæt. We Gardena in gear dagum,
þeod-cyninga, þrym gefrunon,
hu ða æþelingas ellen fremedon.”

Aţi recunoscut, desigur, primele versuri din Beowulf. Seamus Heaney, în frumoasa sa traducere din anglo-saxonă (cu siguranţă cea mai bună), zice astfel:

“So. The Spear-Danes in days gone by
and the kings who ruled them had courage and greatness.
We have heard of these princes’ heroic campaigns.”

În prefaţa lucrării sale, Heaney explică:

“Conventional renderings of hwaet, the first word of the poem, tend towards the archaic literary, with “lo” and “hark” and “behold” and “attend” and — more colloquially — “listen” being some of the solutions offered previously. But in Hiberno-English Scullionspeak, the particle “so” came naturally to the rescue, because in that idiom “so” operates as an expression which obliterates all previous discourse and narrative, and at the same time functions as an exclamation calling for immediate attention.”

Acuma, nici nu ştiu dacă mai e nevoie să mai zic ceva. Ce motive ar mai avea academia română să protesteze împotriva lui “deci”?

2) Explicaţia lui Heaney e foarte plauzibilă şi pentrul deciul din tramvai. “Deci pe mine să nu mă faci tu nesimţită” s-ar putea traduce prin “Obliterez discursul şi naraţiunea ta anterioară şi îţi atrag imediat atenţia că nu mă faci tu pe mine nesimţită”. Astfel văzut, deciul nu mai suportă nici măcar critica academică cum că nu semnalizează o concluzie. Ba o semnalizează, doar că nu este vorba despre o concluzie liniară, decurgând firesc dintr-un raţionament, ci de o concluzie dialectică, de o barieră abruptă în calea unui atac sau a unei curgeri de evenimente.
Eu unul, admir ingeniozitatea care a putut ameliora, inconştient şi spontan, vetusta conjuncţie. îmbogăţind-o şi la noi cu sensuri care în literatura clasică europeană erau demult rescunoscute.

About The Author

14 thoughts on “O legitimare a lui deci

  1. Hehe. Ca sa povestesc eu una “si mai si”, bavarezii au exclamatia “mei”. Ea se intoneaza oarecum interogativ (mei? — unde nu trebuie uitat ca ei in germana se pronunta ca ai in romana) si pote fi foarte bine o propozitie de sine statatoare, insemnind “Hm, nici eu nu prea stiu ce sa spun.” Exista si o combinatie patetica a lui “mei”: Omeiomeiomei! care este un fel de “vai di mini si di mini”. Semnul exclamarii este de data asta obligatoriu.

  2. Marirea si Decaderea lui Deci e strans legata de marirea si decaderea Matematicilor in scolile din Romania.

    Cata vreme era important sa fii bun la matematica in scoala, si copiii invatau sa faca demonstratii, deci se repeta cu obstinatie. Deci, din cauza de concluzie.

    Deci, cand matematica si scoala romaneasca s-au dus pe apa Sambetei, deci a iesit din joc.
    A urmat insa “in conditiile in care”, impus prin vajnica folosire jurnalistica, de 5 ori in aceeasi fraza (semn ca lumea citea ziarele totusi).

    La moda o fost apoi “e foarte tare”, care insa nu mai e chiar asa de foarte tare si tinde sa dispara.

    Care sa fie insa cliseul zilei de azi? De unde vine si cand se va duce?

  3. Acuma, având în vedere destinul oftalmologic al lui Borges, sper să nu fiu borgesian chiar până în albul ochilor 🙂
    Dar maestrul eşti dumneata. Mersi frumos deci!

  4. Deci e ceva usor in neregula cu blogul azi ca nu pot sa comentez la sectiunea mea favorita cu constante fizicale si nu numai. Da’ am rabdare ca vad ca s-a schimbat casa. Deci va fi mai bine (academic).

  5. Tare mult mi-a plăcut articolul! Însă farmecul inovator al lui „deci” decade în anumite circumstanțe, în toate acele circumstanțe în care repetiția nu are valoare adăugată. Aș fi vrut să dau și un exemplu, dar se pare că nu pot să produc repetiții fără valoare adăugată: îmi aduc aminte de un băiat, odată (sau poate tocmai l-am inventat), care mi-a spus „deci, te iubesc…deci”. 😉

  6. Ai dreptate cu farmecul care decade in anumite circumstante… Ma gandesc la folosirea exagerata a lui “like” de catre generatiile tinere din America.

  7. Hm, asta imi aduce aminte de o discutie avuta acum vreun an (cred) pe un santier arheologic, dupa ce o taranca ne incantase vreo 7 ore cu dezacordurile tip ”cazmalele e noi”. Cineva deplangand ineficienta scolilor rurale, eu argumentand pentru aceasta nota de subtilitate neconstientizata, caci folosirea verbului la singular refera la o clasa de obiecte, nu la simpla pluralitate – ca in greaca veche (pe ai carei vechi vorbitori ii si sapam). Yeah sure.
    Bine recunosc, a ta e mai putin trasa de par…

  8. eu tind sa interpretez acest acord gramatical particular (substativ-la-plural cu “e” sau “este”) mai degraba ca pe un regionalism decat ca pe un dezacord gramatical.

  9. Intr-un tirziu mi-am dat seama ca nemtii folosesc acelasi ‘deci’ in exact acelasi fel: Isi incep unele fraze cu “also”. Acum citiva ani eram undeva in sudul Frantei si ne-a venit ideea sa mergem sa degustam oarece vinuri. Am intrat pe domeniu, doamna casei ne-a iesit in intimpinare, iar eu, singurul wannabe vorbitor de limba franceza din familia inginereasca am reusit sa scot un bonjour, dupa care nu am mai reusit sa imi amintesc expresia “gouter le vin”. M-am bilbiit o vreme, si intr-un final glorios mi-a scapat un “also” nemtesc. Doamna mi-a raspuns intr-o germana impecabila: Sunt din Alsacia, puteti vorbi in germana. Iar vinul, ehehei, vinul este, dupa vreo 5 ani, o nebunie!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.