Printre nenumăratele erezii indexate şi execrate, sau poate printre cele care au scăpat, ascunzându-se în munţi şi în analfabetism, dacă nu cumva printre cele care există doar în lumea ideilor, şi au pierdut ocazia istorică de a avea adepţi, se numără şi cea a perfecţionismului, sau a râvnitorilor. Istoricii îi caută originile în Asia; poate ar fi mai corect să le căutăm, nu într-un spaţiu geografic, ci într-un anumit centru de gravitaţie al minţii omeneşti care a atras mulţi gânditori departe de calea cea dreaptă, în erezie sau în păgânismul neamurilor.
Erezia îngrozeşte prin faptul că respinge importanţa oricărui rit sau sacrament. Raţionamentul este următorul: Dumnezeu este unul, şi este perfecţiunea. Indiferent ce vrei să faci, dacă faci lucrul bine, dacă te apropii de perfecţiune, te apropii de Dumnezeu. Aşadar, importantă este râvna în sine, şi nu obiectul ei. După perfecţionişti, perfecţiunea în pictură, scriitură, munca pământului, pescuit, vânătoare, mers pe jos, privit Luna, mâncat, cântat, visat, desfrâu, asceză sau tâlhărie este una singură. Dacă un pictor ar putea zugrăvi imaginea perfectă, asta ar însemna să facă exact acelaşi lucru cu cel care a aflat cum să culeagă în mod perfect un măr sau să doboare desăvârşit o pasăre de pe cer. Toate diferenţele, individuale, de categorie, de formă, de conţinut, între toate lucrurile, fiinţele şi mişcările lumii sunt în realitate imperfecţiuni, aşadar poţi recunoaşte lucrurile ce se apropie de perfecţiune prin aceea că se aseamănă. Perfecţioniştii venerau gemenii şi practicau incestul şi consangvinarea ca să încerce să regăsească şi să multiplice imaginea desăvârşirii. Călătorul Ioan din Trebizond găsea, în jurul lui 710 a.D., pe malul estic al mării Negre, un sat în care toţi locuitorii se asemănau ca picăturile de apă, la îmbrăcăminte, statură şi chip, “cu ochii de culoarea lunii la răsărit”, şi îşi decorau colibele cu nenumărate oglinzi (Liber Viatorum, XCV). Ciudaţii lor ochi erau bolnavi: întreg satul era alcătuit din orbi.
Dacă într-adevăr au existat, mai mult decât într-un coşmar, perfecţioniştii au fost condamnaţi şi arşi. Printre capetele de acuzare, pe lângă negarea sacramentelor şi tradiţiei, pe lângă faptul că propovăduiau o cale mult prea largă către Împărăţie, pe lângă practicile criminale sau desfrânate, cele mai mari au fost lenea şi deznădejdea. Dacă, la proces, acuzaţii au zâmbit fericiţi, gândindu-se că râvna lor spre perfecţiune a fost identificată cu lenea, documentele nu consemnează.
(Numa vara sa fie, heh.)
Sau perfectionismul e patologic cand il faci dintr-o obligatie mai mult sau mai putin morala.
