Printre nenumăratele erezii indexate şi execrate, sau poate printre cele care au scăpat, ascunzându-se în munţi şi în analfabetism, dacă nu cumva printre cele care există doar în lumea ideilor, şi au pierdut ocazia istorică de a avea adepţi, se numără şi cea a perfecţionismului, sau a râvnitorilor. Istoricii îi caută originile în Asia; poate ar fi mai corect să le căutăm, nu într-un spaţiu geografic, ci într-un anumit centru de gravitaţie al minţii omeneşti care a atras mulţi gânditori departe de calea cea dreaptă, în erezie sau în păgânismul neamurilor.
Erezia îngrozeşte prin faptul că respinge importanţa oricărui rit sau sacrament. Raţionamentul este următorul: Dumnezeu este unul, şi este perfecţiunea. Indiferent ce vrei să faci, dacă faci lucrul bine, dacă te apropii de perfecţiune, te apropii de Dumnezeu. Aşadar, importantă este râvna în sine, şi nu obiectul ei. După perfecţionişti, perfecţiunea în pictură, scriitură, munca pământului, pescuit, vânătoare, mers pe jos, privit Luna, mâncat, cântat, visat, desfrâu, asceză sau tâlhărie este una singură. Dacă un pictor ar putea zugrăvi imaginea perfectă, asta ar însemna să facă exact acelaşi lucru cu cel care a aflat cum să culeagă în mod perfect un măr sau să doboare desăvârşit o pasăre de pe cer. Toate diferenţele, individuale, de categorie, de formă, de conţinut, între toate lucrurile, fiinţele şi mişcările lumii sunt în realitate imperfecţiuni, aşadar poţi recunoaşte lucrurile ce se apropie de perfecţiune prin aceea că se aseamănă. Perfecţioniştii venerau gemenii şi practicau incestul şi consangvinarea ca să încerce să regăsească şi să multiplice imaginea desăvârşirii. Călătorul Ioan din Trebizond găsea, în jurul lui 710 a.D., pe malul estic al mării Negre, un sat în care toţi locuitorii se asemănau ca picăturile de apă, la îmbrăcăminte, statură şi chip, “cu ochii de culoarea lunii la răsărit”, şi îşi decorau colibele cu nenumărate oglinzi (Liber Viatorum, XCV). Ciudaţii lor ochi erau bolnavi: întreg satul era alcătuit din orbi.
Dacă într-adevăr au existat, mai mult decât într-un coşmar, perfecţioniştii au fost condamnaţi şi arşi. Printre capetele de acuzare, pe lângă negarea sacramentelor şi tradiţiei, pe lângă faptul că propovăduiau o cale mult prea largă către Împărăţie, pe lângă practicile criminale sau desfrânate, cele mai mari au fost lenea şi deznădejdea. Dacă, la proces, acuzaţii au zâmbit fericiţi, gândindu-se că râvna lor spre perfecţiune a fost identificată cu lenea, documentele nu consemnează.
Imi inchipui ca deznadejdea lor era un fel de dadaism, care era “revolta necredinciosilor impotriva celor care abia mai credeau”. Dar in acei necredinciosi “salasluia o dorinta disperata de a crede”. Oricit de larga ar fi calea spre Imparatie si oricit de perfecti am vrea noi sa fim in lucrurile cele mici, tot in lumea asta strimta raminem.
Desigur ca exista si un mod perfect de a arde, probabil fara fum si fara cenusa.
Maestre, daca nu cumva citatul din Ioan din Trebizond este o referinta “borgesiana”, indruma-ma rogu-te catre sursa lui. Daca este, atunci considera ca este de datoria domniei tale sa o creezi.
Johannes Trebizondius, Liber Viatorum, Liber XCV, “De Novitatis Pontis”; D.A.Mackenzie este autorul unei traduceri în engleză şi în acelaşi timp îngrijitorul ediţiei critice (1915). Manuscrisul original s-a pierdut, o copie din 1653 se află încă la Benediktbeuern.
Nu este lipsit de semnificaţie că doctrina perfecţionistă pare a se opune simetric celei propovăduite de Hashim ibn Hakim Al-Muqanna din Merv, iar dacă perfecţioniştii l-au precedat, temporal, asta e din întâmplare sau dintr-o neglijenţă.
Cel care gusta din perfectionism cel putin o data ca din cana cu apa rece cand e insetat, capata dependenta. Mai mult, daca are o anumita orientare(proprie sau indusa), impartaseste altora trairea aceasta la un alt nivel pe calea spre perfectionism. Tocmai de aceea, retrasii in munti nu sunt tocmai necunoscatori ai alfabetului uman. Acestia abandoneaza pe rand anumite elemente marunte din cotidian pt a merge mai usor cu mintea pe drumul larg al perfectionismului, de ce sa-i judecam.
Abandonul este si periculos dupa o linie; poate duce la destramare psihica. Subiectul acesta modern e bun de psihanaliza…sau eventual un blog de informare asupa unui eventual pericol sau tratament…zic si eu.
Focul mistuie in egala masura, fie ca glumim sau tratam cu indiferenta sau ni se pare straniu ca se ajunge la asemenea analize. Individul are prin libertatea Lui Dumnezeu capacitate de a decide si de a-si asuma rezultatul deciziei daca el considera ca exista. Nici un perfectionist, oricat de aproape de final de drum ar fi nu poate impune ceva sau desconsidera stradania sau fie si nereusita semenului de a se mentine pe drum langa el. Daca o face, are un scop. De exemplu, unul hilar ca cel al pesoanei cu adresa de mail cara.txt@gmail.ro, fantoma “V” din Amsterdam care mi-a bruiat ex-blogu :)). Vine din Mahala?
Desfraul si crima erau o capodopera a borgilor pt ca acestia nu puneau pret pe pacea interioara si viata. Citez pe cineva: un om care se coboara la desfrau de orice fel are o instabilitate psihica axata pe necunoastere si self-dispret. M-am gandit un timp la vorbele acestea. Nu stiu daca e bine ca le-am scris, pt ca dincolo de maruntisurile evenimentelor, pt mine tihna individului e mai importanta decat talcuiri profunde. Insa, are un sambure de adevar.
Ca sa ma intorc la asceti, de ce deranjeaza vorbele lor daca individul e sigur ca daca face ceva face bine? De ce il deranjeaza daca afla/vede/banuieste ca altcineva ar fi diferit decat el? De ce se trage o linie pana la marginalizare si repudiere? De ce cauta explicatii uneori siesi daca nu e impacat cu sine? Ce e sinele? Buf, prea multe intrebari cu un sg raspuns. Fiecare il cunoaste.
Vlad, vorbind serios…M-ai jignit acum cateva saptamani. Mi-a luat ceva sa trec cu vederea faptul ca nu ma cunosti sa tragi concluzii pripite; chiar daca m-ai cunoaste tot n-ai avea dreptul acesta, dar in fine… am trecut peste, insa revenirea mea in Mahala nu vreau sa-ti cauzeze vr-un dezgust sau disperare. O vorba si am inteles.
ok
Romanca, încă o dată: nu îmi aduc aminte să te fi jignit. Dacă am făcut-o, atunci a fost complet involuntar, şi îţi cer scuze.
Eu nu sunt de acord cu cele 2 parti amintite, Pinocchio. Mi se pare ca omul s-a nascut neutru si i s-a dat sa aleaga. Acum vine mintea omului si separa in 2 chestiunile, dumnezeiesi sau nu. Insa exista niste legi dupa care se misca civilizatia sau universul. Nu toti accepta Decalogul, cum nu toti cred intr-o fericire extazianta perpetua extremista inegalabila etc. Cred ca de aici adeptii perfectionismului mai sus amintit incep majoritatea discutiilor; atata timp cat implinirea ta personala e mai sus decat cea in fata Lui Dumnezeu, viata e plasata in cantece efemere.
Parerea mea e ca toti avem un cuvant de spus in fata Lui Dumnezeu care nu tine cont de atingerea punctului culminant al perfectionismului, ci de felul cum am trait pe pamant.
Coborand mai pe planeta, ce senzatie placuta ai cand speli luna un pahar murdar… Parca nu iti vine sa te mai opresti din clatirea lui si privirea in zare a cristalinului. Suna periculos de perfect, nu? 😀 Sau perfectionismul e patologic cand il faci dintr-o obligatie mai mult sau mai putin morala.
Benediktbeuren? Asta e o manastire la sud de München, aproape de Alpi. Inca una din cele in care se face berea traditionala. Si au o gradina de vara… mmmmm… 🙂 (Numa vara sa fie, heh.)
Despre desfriu, necunoastere si autodispretuire — nu stiu, nu sunt convins. A fost o vreme cind ma duceam la gay sauna, ma plimbam prin labirinturile intunecoase de la subsol si trageam cu urechea la separeuri. Desfriu, da, si’nca cum. Dar acolo, exact acolo, dezbracati de hainele civilizatiei si acoperiti doar cu un prosop care cade atit de usor, oamenii ramin totusi oameni. Lucrul asta se vede acolo mai bine decit in alta parte. (Si, hehe, primul cu care am facut cunostinta in acel loc de perditie a fost un contratenor din Strasbourg, apoi un sir intreg de alti oameni pe masura, artisti, medici sau oameni pur si simplu.)
Ramin la convingerea ca fiecare om obisnuit are doua parti, una dumnezeiasca si una draceasca, lumina si umbra, cer si pamint, sau, cum se spunea intr-un colt al Mahalalei, tapir si elf (desigur, fara sa spunem care din ei ce e 🙂 A atinge perfectiunea presupune a-si suprima partea paminteasca in favoarea celei ceresti. Orice scriere despre Marea Opera ne avertizeaza insa ca asta e un lucru periculos. Unii platesc cu viata, altii ajung la niste rezultate care apar drept aberante din perspectiva simtului comun. In fine, cred eu, perfectionismul nu este neaparat calea spre perfectiune.
Poate fi un aspirant spre scopuri inalte si individualist? Nu cred, daca scopul e Dumnezeu. Da, daca uita sau ignora intentionat ca drumul ales e printre oameni. Depinde..Asta ca sa amintesc de ce e Vinerea Mare si de ce dupa ce l-am rastignit pe Iisus pentru invataturile Sale spre un alt nivel de trai, asteptam Invierea Omului cel bun. Cred ca bunatatea din zambetul Lui Iisus la jongleria calugarului fac cat o mie de galbeni.
Mereu aud replica: “De sarbatori ne amintim de Dumnezeu si de bunatate”, dar de legi si dispute pomenim tot anul. Nu e de mirare ca in tot vacarmul se naste individualistul. Macar in Sarbatorile crestine sa-l mai eliberam din stransoare.
Iar ca sa-mi dau cu parerea la afirmatia lui Vlad.. Omul poate sa-si conduca mintea spre Lumina. Lumina poate insemna si ceva marunt, omenesc ca o dorinta pentru toate cele bune. De exemplu, cu paharul meu- cristalin prin perseverenta- doresc sa-l inchin cu voi si sa va urez Sarbatori fericite! 🙂
Sigur, exact aici este erezia, cind perfectionistii pun implinirea lor personala mai presus de Dumnezeu. Este de fapt problema fundamentala a timpurilor noastre, individualismul. Pe de alta parte, este povestea turnului din Babel. Asa ceva se intimpla cind sistemul de valori, adica de referinta, este unul relativ. Si ajungem din nou la discutia despre sistemul de referinta absolut, poti sa-l intrebi pe Tapir 😉
Nu, omul nu se naste neutru. In primul rind, ce este neutru pe lumea asta? Nici macar aerul pur si transparent deci invizibil si insensibil pe care il respiram nu este neutru. Cu atit mai putin oamenii. Copiii, cind se nasc, au puritatea Paradisului — atunci si numai atunci, din pacate. Ca sa nu mai vorbim de diversele chemari cum ar fi, exemplu aproape banal, talentul artistic. Si nu, omului nu i s-a dat sa aleaga decit in mica parte. Un copil nu alege, un copil este, parintii aleg pentru el. Iar rezultatul este un amestec de bune si rele, mostenite si invatate, ca pe Pamint avem de toate, floricele colorate.
Dar nu era vorba despre ce avem, intrebarea era spre ce tindem. In sensul asta partea cereasca si partea paminteasca: o parte din fiinta noastra tinde spre cele ceresti, cealalta spre abis. Putem crede ca prin orice lucru marunt pe care l-am face putem atinge perfectiunea; ca putem ajunge in Paradis inventind un mod perfect de a apasa clanta de la usa, de exemplu. Dar aici uitam restul, celelalte parti ale noastre care nu au nimic de a face nici cu clanta de la usa si nici cu perfectiunea.
Coelho are o parabola foarte frumoasa cu un calugar care era prea sarac ca sa faca daruri fecioarei Maria, cum facusera ceilalti. Si atunci a inceput sa jongleze, era singurul lucru pe care il stia. Iar asta l-a facut pe pruncul Isus sa zimbeasca. Precis ca nu perfectiunea jongleriei a fost cea care a trezit acel zimbet.
Eu cred că omul are o picătură de lumină şi un întuneric nemărginit.
S-ar putea sa fie off topic:
‘Este de fapt problema fundamentala a timpurilor noastre, individualismul.’ (scos din context, citat din Pinocchio, above).
Cred ca e si nu e asa. Pentru ca [(si)in ‘timpul care ni s-a dat’-spune Tolkien prin Gandalf: ‘do the best with the time we were given’)] fiecare tinde spre ceva si in jurul meu am prea multi oameni care ies din ei si merg spre altceva, fie ca vorbim de ceilalti, fie ca vorbim de divinitate.
Sau nu inteleg eu notiunea de individualism, e cumva centrarea pe sine?…Ca eu din ce vad, asta poate fi o stare temporara si orice individ care este capabil de o minima psihalaniza ( a se citi capabil de a-si pune cel putin intrebarile: ‘de unde venim, cine sunte, incotro mergem?’ ) nu este cu adevarat individualist.
Sigur, fiecare tinde spre ceva. Si daca in cevaul ala e chiar si numai o picatura de lumina, atunci e tare, tare bine.
Individualism, egocentrism… Ivan Turbinca batind la poarta raiului: Cine-i acolo? Eu. Care eu? Eu, Ivan.
Iarasi fantoma:)…aveam probleme incercand sa public un comentariu.
@ Pinocchio: hehe, da, eu, Maria. Poate ajung sa bat in poarta de jos cu eul asta exacerbat 🙂 . Pentru mine e cel mai greu lucru sa mi-l asum pe eu, cu toate consecintele. Poate chiar e o prostie 🙂 sa o fac.
In alta ordine de idei, Sarbatori fericite! si…va invidiez profund pe cei care sunteti in tara (am vazut ca Vlad a pus si niste poze din Bucuresti).
Ce ziceti de dilema asta : Dumnezeu ii da omului libertatea de a alege, dar fiind lucrul asta un dar, deci neapartinand omului, ci Lui Dumnezeu, omul nu e liber sa aleaga. Cine e de vina? 😉
Individualismul e un “dualism”?Sau un simplu bloc compact de “ism”…?
Picatura de lumina face intunericul suportabil sau ii alunga pe indragostiti de pe plaje?
Si cred ca daca bati la poarta Raiului si zici sunt eu, stie lumea precis cine esti inainte sa mai scoti buletinul. Pentru ca fiecare are raiul lui personal la a carui poarta numai el poate sa bata. Oare cum de ne uitam toti cheile printre lucruri neimportante?
Shai dirim dirim dira 😛
Ce mai conteaza daca omul e liber sau nu? El oricum face ce vrea. Dar e o treaba sa lasi totul sa se intample cum vrea Dumnezeu sau sa faci ce vrei fara sa te gandesti la o eventuala viata dupa moarte. Mie mi-a placut fraza a unui om care nu le are cu religia, dupa cum recunoaste el: ” ma, noi traim ca sa ne mantuim, ma! ”
Indragostitii pe plaja numa in intuneric nu stau ei! Love is on the beach… or love is the beach, cum vreti. :))
*beach- “bici”
..intelegeti voi..
cred ca erau mai multe dileme acolo? 🙂
nu mai stiu unde am auzit o data demult, cum ca ‘suntem liberi sa alegem si daca nu facem nici o alegere suntem liberi toata viata. succes mai departe! :)’ (teza era ca alegerile pe care le faci iti limiteaza libertatea presupus absoluta (?) )
apropo de ‘gura aurita’, ar fi bine sa bat la poarta raiului (meu personal), cu sau fara chei. mai debraba cu, pentru ca eu in general nu imi uit cheile. telefonul, da (chiar si in alta tara, nici acuma nu l-am recuperat), cheile nu. de 9 luni de cand lucrez aici mi-am uitat o singura data legitimatia de intrare la birou. si nu intelegeam cum de s-a putut intampla…inca ma intreb. o fi fost fantoma? 🙂
Uneori lucrurile se întorc între bine şi poezie. Eşti transportat
instantaneu într-un Crăciun sau Paşte sau altă sărbătoare neprogramată, dar oricând bine-venită. O zi cenuşie şi uscăţivă se abureşte plăcut. Plasticitatea individului care-şi trăieşte aici momentul istoric este nu atât remarcabilă cât darwinian indispensabilă.