După părerea mea, pozatul furnizează este dovada fie a singurătăţii, fie a inexistenţei noastre. Când pozăm, încetăm să facem parte din lumea înconjurătoare, şi aceasta, eliberată, poate în sfârşit să-şi împlinească destinul. Acestea fiind zise, ţineţi minte că eu sunt un fotograf naşpa.
Uau, ce bine au picat pozele astea. Ca tot ma gandeam azi la parculetul de la Facultate. Ia uite, au inflorit si liliecii…
Saracu Abu Ali ab-Husayn, i-a crapat capul de atata carte. Sau de atata primavara, cine stie….
Eheei, Lulu, primăvara e deja spre vară. Liliacu e deja trecut, ca şi cireşii, merii, glicinele. Acum e deja vremea castanilor. Sigur, vara începe cu teii, deci mai e.
În curtea facultăţii există 3 mesteceni, chiar la intrare. De abia azi i-am observat şi nu pot să înţeleg cum se poate aşa ceva. Când bate vântul, sunetul lui prin frunzele lor e precum marea, dar mai mult, seamănă mai mult cu marea decât marea însăşi, tot aşa cum portretul lui Giorgio Giulio Clovio îi seamănă mai mult lui Giorgio Giulio Clovio decât îşi seamănă însuşi. Aceşti trei mesteceni sunt un motiv suficient să merite să dai la facultatea de medicină. Totuşi, viitori studenţi, probabil că nu îi veţi vedea decât după mulţi ani, ca şi mine.
oi fi tu forograf naspa, da’ pozele facute de tine sunt misto.
Mor de invidie, in mod special pentru toate detaliile astea botanice. Aici abia se chinuie din greu sa inverzeasca pomii, iar diferenta este cu atit mai vizibila cu cit nici n-a trecut asa de mult decit ne plimbam prin Herastrau… In asemenea contexte, domnu’ Inginer zice din cind in cind ceva ce se traduce destul de greu, poate mai simplu in engleza: We are living in the wrong part of the world. Dar, intreb eu, care este the right one??
decit, de cind… Poate ca era mai bine sa ramin in pat 🙂
@Vlad
Portretul facut de El Greco?
@Pinocchio
Cateodata, in noptile fara greeri, am senzatia ca I’m wronging the living part of my world. Sau parting the world life of my wrong? Whatever. Ceva too early *ori* too late. Too late for what? ar intreba Ceasornicarul…
dumnezeule, ce dor mi-e de bucuresti, de parca m-as afla “la capatul lumii”
Sarbatori fericite!
Eu iar din primăvară în primăvară mă trezesc cu lilieci prin păr. Mâine pun ceva la fermentat. Poate adun crema Rahovei în bătătura mea marţi, să ne îmbătăm cu vară. Şi să nu uit, prima carte adevărat stroesciană pe care am citit-o – Stânca lui Tanios de Amin Maalouf.
Mai departe de primăvara sau vara asta ar trebui să ne punem de acord cu toţii care e partea aceea de lume şi să ne construim acolo măcar virtual un mic azil pentru minţile care inevitabil ne vor rătăci la un moment dat. Barem să rătăcească împreună. Cu greeri cu tot.
o!
sa rataceasca impreuna!
a world-time project.
poi, lam lasat odata
Excelente pozele, lasa modestia.
Ai surprins un farmec uitat al orasului, un Bucuresti din trecut, neatins de graba.
Mălina, săru’mâna.